Procesul Vişinescu la Bucureşti (X)

Stătea mai mult izolat, fără să întreţină relaţii apropiate cu subalternii săi. Vorbea puţin, nu glumea, era o fire ascunsă, fără tact şi fără acea legătură care se sudează uneori în locuri cazone, aceasta a fost impresia pe care a lăsat-o Vişinescu. Fire aspră cu subordonaţii, care îi ştiau de frică, tremurau şi îl ascultau cu groază. Era felul lui de a fi, taciturn, retras, un om mocnit, se spunea cîndva. Un „ciobănău“, cum îl de scrie un fost gardian, fără credinţă, fără milă şi fără suflet   (1). Era în definitiv omul Securităţii şi purta cu el instinctele și temperamentul acestei brutale caste. Odată, prin 1956, i-a spus unui locţiitor: „Cu cît vrei să afli mai mult ce fac eu, cu atît nu o să afli tu nimic“  (2). Lista cu dispăruţi Aflat în anchetă, Vişinescu a sperat mereu că va mai da peste foşti subalterni de la Rîmnicu Sărat care, într-un final, în ciuda tuturor declaraţiilor şi probelor care îl incriminează, vor depune mărturie şi îl vor disculpa, evitînd astfel trimiterea în judecată. În singura sa declaraţie de învinuit, Vişinescu a înşiruit numele celor despre care şi-a amintit că, în cei şapte ani cît a stat peste închioarea de […]