Profesorul – Magister Ludi

Am auzit foarte des în ultimii ani, repetată pînă la vertij, întrebarea care a stat şi stă încă la baza „reformelor” succesive din ultimii douăzeci şi şase de ani: „cum să fie tinerii pe care şcoala îi educă şi îi scoate în lume?” Chiar aşa, cum să fie cei care trec prin şcoală, cum am vrea noi să fie tinerii la sfîrşitul celor trei cicluri şcolare? Şi, pornind de aici, diferite comisii au încercat, de-a lungul anilor, să construiască tot felul de planuri-cadru şi arhitecturi curriculare, să formuleze principii şi obiective măsurabile, să enunţe direcţii strategice pentru învăţare şi viziuni care mai de care mai generoase, cum ar fi aceea că „şcoala educă tineri integri, respectuoşi, stăpîni pe ei” etc., etc. De ce oare, după atîtea bune intenţii şi atîtea sforţări competente Reforma încă nu s-a produs? De ce au eşuat, rînd pe rînd, toate proiectele minunate, toate viziunile reformatoare şi de ce toate planurile-cadru de pînă acum şi-au dovedit ineficienţa?

Întîmpinată cu bucurie, reforma curriculară din anii 1997-2000 a fost, în ultimul deceniu, din ce în ce mai contestată, în special în ceea ce priveşte cantitatea (prea mare, s-a spus) de informaţii livrate copiilor, la diferite discipline. Astăzi, unii dintre apărătorii de atunci ai curriculum-ului şi manualelor realizate în acei ani par hotărîţi să demonstreze ce efecte secundare nefaste a provocat reforma Marga şi sînt gata să arunce, odată cu apa din copaie, şi copilul.

Discuţiile din ultima vreme se poartă, aproape exclusiv, pe numărul de ore alocat unei discipline sau alteia, precum şi pe nevoia de a-i instrui pe elevi astfel încît, la terminarea ciclului gimnazial, să poată fi integraţi pe „piaţa muncii”. Specialiştii convocaţi – în majoritate personalităţi ce provin din domeniul ştiinţelor exacte şi din ştiinţele educaţiei – sînt preocupaţi de arii de învăţare, de competenţe-cheie, de arhitecturi curriculare şi leadership real, de reprezentări grafice, de conţinuturi conceptual-teoretice relevante şi de interdisciplinaritate integrată organic în învăţare. Cuvinte mari, concepte generoase, vehiculate ori de cîte ori s-a pus problema nevoii de reformă a sistemului educaţional românesc. Problema este reală, dar faptul că, după 2000, orice tentativă de a schimba sistemul s-a soldat cu un eşec, deşi cei implicaţi au fost mereu specialişti care au gîndit arhitecturi curriculare ambiţioase, ar trebui să ne dea de gîndit.

În fond, toate aceste reforme succesive, neduse niciodată pînă la capăt, au un numitor comun: deşi se vorbeşte insistent despre nevoile elevilor, despre ce şi cum ar trebui să înveţe şi despre valorile şi viziunile pe care Şcoala ar trebui să le insufle acestora, discuţia rămîne mereu la un nivel foarte abstract. Pentru că Şcoala e un termen prea general, care nu implică nicio responsabilitate. Pentru că Şcoala ca atare nu există, ci doar şcoli – pe cît de multe, pe atît de diferite.Şi, mai ales, pentru că fiecare dintre aceste şcoli are un profil anume datorat celor care o însufleţesc, profesorilor. Ei sînt cei care au rol decisiv în formarea elevilor şi, paradoxal, tocmai ei sînt cei uitaţi în toate proiectele-cadru de reformă.

Am experienţa predării în învăţămîntul preuniversitar, iar în perioada 2000-2004 am făcut parte din organizaţii non-guvernamentale al căror obiect de activitate îl constituia educaţia. Ştiu, pe de altă parte, din propria-mi experienţă de elev, de cadru didactic şi, nu în ultimul rînd, de părinte, cît de important este profesorul pentru orice elev: un profesor adevărat poate să transforme în spectacol al ideilor cel mai anost subiect, în absenţa unui manual şi în pofida unui curriculum prost alcătuit, după cum un profesor lipsit de vocaţie poate ucide orice disciplină, îndepărtîndu-i definitiv pe elevii săi. Or, problema reală în şcolile româneşti – în cele mai multe, pentru că nu mă refer acum la cele cîteva şcoli de elită, existente peste tot, şi nici la şcolile private – este tocmai calitatea (sau lipsa de calitate) a actului didactic.

Auzim frecvent că „şcoala este un mediu neprietenos”, unde nevoile reale ale elevilor sînt ignorate, că elevilor le lipseşte plăcerea de a veni la ore, că şcoala stimulează agresivitatea, dezinteresul, încordarea şi chiar plictiseala. Profesorul Solomon Marcus a făcut, în repetate rînduri, o excelentă radiografie a sistemului actual de învăţămînt, la care subscriu. Şi, cu toate acestea, comisiile de specialişti continuă să se concentreze pe curriculum, elaborînd proiecte dintre cele mai fantasmagorice, care nu iau deloc în calcul factorul uman. Nimic nu se va schimba în mod fundamental, dacă vom schimba doar „arhitectura curriculară” şi „obiectivele specifice măsurabile”, iar profesorii vor rămîne aceiaşi. Ne facem cumva iluzia că aceiaşi oameni care predau acum (prost, binişor sau foarte prost) disciplinele tradiţionale vor reuşi, peste noapte, să-i facă pe copii să îndrăgească şcoala predînd nu discipline, ci „arii de învăţare”? Cum pot fi atraşi în învăţămîntul de stat tineri profesori performanţi, de vreme ce învăţămîntul suferă de subfinanţare cronică? Cît de atractivă mai este profesiunea aceasta, cînd birocraţia tinde să sufoce plăcerea profesorului de a-şi gîndi strategiile de predare şi seducţie? Pentru ca elevii să nu se plictisească la şcoală e nevoie ca profesorii să-şi iubească profesia şi să o poată exersa în condiţii optime. Or, e foarte greu, dacă nu imposibil, să lucrezi diferenţiat cu douăzeci şi cinci sau treizeci de elevi, în decurs de cincizeci de minute.

Intenţiile bune nu sînt suficiente, iar problemele şcolii româneşti nu se rezolvă doar cu reforme curriculare şi cu viziuni sublime, dacă nu ar fi utopice. Dacă vom continua să ignorăm problemele de fond şi ne vom concentra doar pe schimbarea arhitecturii curriculare – utilă, dar departe de a fi suficientă – şi nu vom regîndi sistemul educaţional în ansamblul lui, discrepanţele între şcolile de elită şi majoritatea celorlalte şcoli se vor adînci, iar tinerii care vor ieşi în lume vor fi la fel de slab pregătiţi ca şi pînă acum. Toate reformele de pînă acum i-au pierdut din vedere pe profesori, pe cei al căror rol formator este decisiv. Pînă cînd nu vom încerca să regîndim statutul profesorului, redîndu-i prestigiul social pe care îl avea înainte de regimul comunist, vom fi mereu în situaţia de a vorbi despre reformă, nu şi de a o înfăptui.