Am fost la protestul de miercuri, 8 noiembrie, din Piața Victoriei. Și ar trebui să vă spun cîți oameni au fost. Așa se face de obicei în articolele de genul ăsta. Ei bine, cu ocazia asta mi-am dat seama cît e de greu de estimat. Se venea și se pleca încontinuu. Am fost acolo în timpul zilei și cei mai mulți dintre cei prezenți se învoiseră, probabil, de la servicii pentru cîteva ore. Lumea nu stătea mult dar, în mod cert, a fost rulaj mare. Un factor despre care nu se discută foarte des la proteste, dar de data aceasta contează. O să emit totuși o estimare, ca să nu lăsăm subiectul în aer: 1.000-1.500 de oameni.
Mă așteptam să găsesc acolo corporatiști și sindicaliști veniți cu mic, cu mare. Desigur, au fost reprezentate și aceste categorii. Dar trebuie să vă spun că am fost foarte surprinsă în momentul în care am început să mă plimb prin mulțime și să discut cu oamenii. Am realizat că demografia protestului a fost extrem de diversă.
O categorie de manifestanți era din sectorul privat, aceștia avînd o problemă punctuală: faptul că noile măsuri vor duce la scăderea salariilor. Ei sînt îngrijorați atît cu privire la diminuarea veniturilor proprii, cît și la modul în care noile reglementări vor afecta, în rău, industriile în care lucrează. Opinia lor este că se va produce un haos fiscal, că va fi foarte greu să se facă față acestor măsuri, care vor crea dificultăți enorme pentru fiscalitatea firmelor.
Protestatarii și-au manifestat nemulțumirea și cu privire la practica instituțională prin intermediul căreia au fost adoptate măsurile. Modificările aduse Codului Fiscal au o amploare prea mare pentru a putea fi legitimate de o simplă Ordonanță de urgență.
Cei adunați în Piața Victoriei doresc să atragă atenția asupra modului în care acest guvern își negociază legitimitatea. Mai mult decît o măsură fiscală cu impact discutabil, această decizie normalizează practica ordonanței de urgență. Într-o democrație, astfel de soluții sînt prin definiție excepționale, critice, de URGENȚĂ. Ar trebui considerate un eșec administrativ, o soluție de forță majoră. Ca atunci cînd nu mai ai altă soluție și stai noaptea să înveți pentru un examen. Și totuși, în România, există o practică instituțională a ordonanțelor de urgență.
Cea mai mare parte dintre cei intervievați au discutat despre acest eveniment într-un context mai larg. Au făcut referire și la protestele din ianuarie-februarie 2017, și la cele de săptămîna trecută și, nu de puține ori, la Revoluția din 1989.
Redau aici cîteva fragmente din discuțiile pe care le-am purtat în Piața Victoriei. I-am întrebat pe participanți „De ce ați venit să protestați?“. Mai jos, transcrise de pe reportofon, răspunsurile cîtorva protestatari:
„Cred că întrebarea care mai degrabă ar trebui pusă este de ce nu e toată lumea aici? Cel puțin oamenii care mai muncesc în țara asta, de ce nu sînt aici?“
„Am fost și astă iarnă la proteste. Poate și acum reușim să-i convingem să dea înapoi. Nu cred că populația gîndește doar în funcție de ce le dă guvernul: «Ne dă și nouă acolo, de un mititel de ceva, și-atunci ne vedem de treabă în continuare». Dacă gîndim așa, n-avea sens să moară atîția «fraieri» la Revoluție.“
„Îmi doresc o schimbare în bine. Acești guvernanți care sînt acum în fruntea Statului sînt penali, corupți. Iată unde am ajuns. Tinerii ne pleacă din țară, părinții au început să plece după 1989, au lăsat aici copiii cu bunicii, cu rudele. Divorțuri, crime, sinucideri, foamete multă, sfidare, nu vă mai spun… Ce să spun?“
„Nu modifici Codul Fiscal prin ordonanță, numai în Parlament.“
„Sînt de la o multinațională, lucrez în sectorul privat. Această decizie a guvernului nu face decît să ne scadă salariile cu 16% de la 1 ianuarie. Salariile nete. Ne afectează pe toți salariații din țara asta, ne afectează acum și ne va afecta în viitor, și pe noi, și pe cei ce vor termina școala.“