Primele volume de versuri ale Adelei Greceanu Titlul volumului meu care mă preocupă atît de mult (1997) şi Domnişoara Cvasi (2001), îşi aveau centrul de greutate în mitul femeii-copil. Megafemeia, a cărei imagine domina producţia lirică feminină a epocii, avîndu-şi originile în poezia Angelei Marinescu era substituită aici de ipostaza „depotenţată“, trecută în cvasitate, a femininului, identificîndu-se cu „femeia-copil“, angoasată de misterul feminităţii, autoclaustrîndu-se în propria ei latenţă: fetiţa, care e doar un ansamblu de virtualităţi, de potenţe ce-şi refuză actualizarea, e, prin urmare, un cvasi, un „ca şi cum“. Era vorba aici şi de vocaţia unui soi de infantilism perpetuu, dar şi de utopia unei feminităţi scripturale care se situează sub masca virginităţii eterne, ca şi a unei inepuizabile energii germinative. Astfel încît femeia-copil a Adelei Greceanu devenea, paradoxal, emblema depotenţată a maternităţii cosmice, dar şi textuale, era o Evă serafică, sub al cărei travesti se manifestă energia semnificantă a matricelor scripturale care conţin totalitatea lumilor şi a cărţilor virtuale, totalitatea cuvintelor şi limbajelor, pe care nici o grafie nu va reuşi să le treacă vreodată în actualitate. Poeta devenea astfel, cronologic vorbind, unul dintre primii exponenţi ai unui minimalism întemeiat pe depotenţarea paradigmelor „forte“ ale imaginarului, în timp ce, în epocă, se manifesta cu tot mai multă vigoare „maximalismul“ gălăgios şi resentimentar al grupului de la Fracturi. Lirica ei, cu ecouri din Cristian Popescu şi Iustin Panţa, se plasa la o distanţă apreciabilă de patosul autenticist şi discursul „mînios“ ale promoţiei sale. Volumul Înţelegerea drept în inimă (2004), un fel de Canticum canticorum profan, nu modifica simţitor coordonatele acestei poezii care redescoperea resursele angelicului, ale graţiosului şi ale stărilor paradiziace.
Abia după zece ani de la ultima ei carte de poezie (publicase între timp romanul Mireasa cu şosete roşii) Adela Greceanu revine în actualitate cu un nou volum de versuri: Şi cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014). Viziunile edenice sînt înlocuite aici cu imaginile de documentar autobiografic pe care autoarea le experimentase deja în paginile de jurnal din Mireasa cu şosete roşii, îşi fac apariţia stările de criză, anxietăţile. Ca şi în volumele anterioare, personajul liric al Adelei Greceanu resimte o criză a feminităţii, o criză care rezultă din imposibilitatea lui de a se auto-asuma ca femeie, dar şi din conştiinţa că nu se poate sustrage fatalităţilor biologice, astfel încît regresul spre lumea paradiziacă a femeii-copil a devenit imposibil, iar criza trebuie trăită în toată intensitatea ei: ,,Îmi lipseşte cu desăvîrşire talentul de a fi femeie./ Sînt o provincială vizavi de dragoste./ Folosesc mai mereu cuvintele altora/ cînd trebuie să vorbesc./ Sînt o provincială vizavi de limbaj./ De obicei prefer să stau în garsoniera mea de 18 mp. şi/ să mă uit pe geam de la etajul opt./ E bine că nu trebuie să spun ce văd şi/ ce gîndesc./ Dacă m-ar privi cineva din spate,/ ar vedea o spinare de femeie sau de fetiţă,/ pe care atîrnă o coamă de păr brun./ Pe străduţa care desparte blocul de cimitir,/ trec dintr-odată patru, cinci, şase oameni pe biciclete./ Viteză. Soare./ Şapte. Opt./ În cimitir au înflorit castanii./ Provinciala din mine vede toate astea,/ dar nu-i nimeni să o privească din spate,/ cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiţă,/ nemişcată“. (Provinciala). Masca lirică a domnişoarei Cvasi a fost substituită aşadar de aceea a „provincialei“, care nu desemnează aici nicidecum o categorie socială, ci una ontologică. Provincia reprezintă prin excelenţă o lume a marginii, a circumferinţei, iar într-o lume care şi-a pierdut centrul, cum e lumea nihilocentrică a apocalipticului, despre care vorbeam într-un articol precedent, nu mai există decît „provincie“ şi „provincialism“, iar orice făptură umană este condamnată la o marginalitate perpetuă, care implică claustrofilia, singurătatea, absenţa comunicării, frica de ceilalţi, prezente la tot pasul în versurile Adelei Greceanu. Mai mult decît atît, există şi un „provincialism“ al limbajului, căci cuvintele şi-au pierdut sensul bine determinat, actualizează serii nesfîrşite de sensuri posibile, „periferice“, generează confuzie, îndoială, nelinişte: „Adila stă la fereastra ei de la etajul opt./ E cald./ Adevărul este că fiecare cuvînt/ e numai vîrful unui aisberg./ Dedesubt colcăie sensuri fără nume/ dintre care, cîte unul/ e atras uneori la suprafaţă/ de forţa cuvîntului de deasupra/ şi înghesuit, acolo, printre sensurile de bază./ Şi cuvintele sînt o provincie/ vizavi de sensurile pline de viaţă de sub ele,/ sensuri necunoscute şi nerevendicate acolo, deasupra./ O provincie pe verticală./ De pildă, cineva îţi zice:/ Adila, eşti tensionată!/ Şi, după cîteva zile, altcineva îţi zice:/ Adila, eşti tensionată!/ Şi poţi crede că se referă la acelaşi lucru./ Cînd colo, fiecare „tensionată“/ e o pompă care vrea să smulgă altceva/ din colcăiala de sensuri de dedesubt“ (Adila). În felul acesta, poeticul va coexista în aceste poeme (şi nu este o surpriză, se întîmplă şi în volumele mai vechi ale autoarei) cu metapoeticul, cinereportajul autenticist transformîndu-se pe nesimţite într‑o poezie a limbajului şi a poeziei ca formă de comunicare. „Provincialismul“ cuvintelor va genera o anumită neîncredere în limbaj şi, în cele din urmă, în literatură. Aşa se face că autoarea optează pentru o formulă literară ce păstrează o distanţă politicoasă faţă de formele poetice consacrate: notaţiile ei oscilează între poemul propriu-zis şi pagina de jurnal, încearcă să îmbine poezia cu proza şi ar putea fi definite drept „cvasiliteratură“ (termen pe care, dacă ţin bine minte, odată demult, la o şedinţă de cenaclu, l-a inventat chiar Adela Greceanu). Astăzi, cînd nepoeticul şi antipoeticul sînt la modă, formula nu mai şochează, ca acum aproape două decenii, dar autoarea Domnişoarei Cvasi a folosit-o printre cei dintîi. Şi continuă să o folosească şi în noul său volum, care (în ciuda modificărilor spectaculoase de recuzită) se situează organic în continuitatea cărţilor sale mai vechi. Neîndoielnic, Şi cuvintele sînt o provincie e un volum reuşit, respiră un aer de autenticitate, demonstrează că, în ultimii zece ani, Adela Greceanu a învăţat „să scrîșnească din dinţi“, dar puternicul timbru personal din primele sale cărţi s-a mai atenuat, iar la sfîrşitul lecturii rămîi cu o urmă de nostalgie.