PROZA. Felicia MARINCA, Jurnal absurd

Felicia MARINCA Jurnal absurd (1953-1987) Postfata: Ion Balu, Editura Punct, 2001, 228 p., f.p. Felicia Marinca scrie simplu, dezinvolt, sincer, cu seriozitatea si uitarea de sine ale celui care crede in joc, in nastrusnicii copilaresti, in fictiune, in cartea plasmuita/citita cu pasiune. In raspar cu „eticheta“ literara (in dublu sens!) ce-si subordoneaza aproape invariabil particula „post-“, Jurnalul absurd se (auto)defineste ca un roman „retro“, purificat de orgoliile estetismului, marcat de ambitia coboririi in miezul vietii banale, cotidiene si, in subsidiar, ca un experiment psihologic – ca un voiaj verosimil (deloc „absurd“, cum anunta titlul!), coerent si mai ales nostalgic intr-un paradis pierdut: copilaria lecturii: „(…) scriitoarea Florica nu mai ramasese macar cu un exemplar din recenta ei carte. Si cum era sa ramina cind i-a cerut-o si portarul? (…) Si asa a ramas cu un exemplar jegos pe care face corecturi si adaugiri. Exemplarul arata ca un maculator. La fel arata si cel daruit familiei. Asta cel putin are mai toate filele innegrite de sublinieri, interjectii, nu lipsesc adnotatiile pline de reprosuri, de genul: «Nu-i adevarat», «Ce-i asta?»“ (p. 7). Personajul-cheie al romanului, ramas cu discretie intr-o zona de penumbra, este astfel un cititor ideal, dispus sa lase in urma […]