Proza inocenței ultragiate

Nu există, aparent, multe puncte de convergenţă între Nopţile Patriarhului şi În Ţara lui Dumnezeu, iar cei care s-ar fi aşteptat ca recentul roman al Tatianei Niculescu Bran să adauge noi tuşe controversatului tablou al vieţii clericale autohtone, pe aceeaşi linie detabuizantă – pe cît de fermă pe atît de ferită de excese –, au de ce să se simtă, într-o primă instanţă, puţin nedumeriţi, nevoiţi să-şi reprime reflexul de a pune etichete şi să reevalueze profilul unei scriitoare deloc previzibile. Eticheta cel mai des aplicată Tatianei Niculescu Bran era, pînă acum, aceea de „autoare a Spovedaniei la Tanacu“ – primul roman nonfiction din literatura română, cum s-a spus, tradus de Andrei Şerban în limbajul teatrului şi de Cris­tian Mungiu în acela al filmului. După ce s-au mai stins ecourile acestei cărţi de debut (a cărei formulă ezită, în mod asumat, între trama jurnalistică şi literatura-document), autoarea a pornit cu paşi tot mai decişi – odată cuCartea Judecătorilor, dar mai ales odată cu istoria, nu romanţată, ci abil ficţionalizată, a morţii Patriarhului Teoctist – spre un alt gen de naraţiune romanescă, naraţiune care, fără a abandona subiectul aşa-numit „jurnalistic“ (în fond, nu altceva decît „documentul de existenţă“), basculează vizibil spre […]