Cine ar avea curiozitatea să răsfoiască Dicţionarul Cronologic al Romanului Românesc. 1990-2000, realizat de un grup de cercetători de la Institutul clujean „Sextil Puşcariu“ (Editura Academiei Române, 2011) şi însumînd aproape 500 de pagini, ar avea surpriza să constate că un interval literar – primul deceniu postcomunist – despre care se crede, în genere, că ar fi (eufemistic spus) modest în privinţa prozei ficţionale şi mai ales a romanului – puse în umbră în plină vogă a nonficţiunii – este, în realitate, un fel de terra incognita, cu ţinuturi şi reliefuri la care nu te-ai fi gîndit, poate. Producţia romanescă din anii respectivi frapează mai întîi la nivel cantitativ: mai mult de o mie de titluri (dacă am socotit bine) – publicate, la edituri importante sau, dimpotrivă, obscure, de autori din diferite generaţii şi promoţii şi aflaţi la diferite niveluri de notorietate, înfăţişînd un evantai destul de variat de formule scriitoriceşti şi de subiecte: de la cele caracteristice mainstreamului la paraliteratură, de la „romane istorice“ la ficţiuni ale memoriei recente, de la naraţiuni realiste la naraţiuni parabolice sau de la formule romaneşti „clasice“ la metanaraţiuni sofisticate ori, într-o altă categorie, de la policier la roman erotic. (Am identificat, la un moment dat – cu ajutorul foarte preţiosului Dicţionar Cronologic… amintit mai devreme –, nu mai puţin de cîteva zeci de romane despre Revoluţia din Decembrie ’89. Iar subiectul închisorilor sau al abuzurilor comuniste e, şi acesta, foarte bine reprezentat, la nivel strict cantitativ, în romanul românesc al anilor ’90.) Evident, din cele mai mult de o mie de titluri, doar o mică parte merită să fie luate în serios, restul fiind clasabile ca maculatură sau bizarerii irelevante. Făcînd o selecţie atentă din producţia editorială a fiecărui an, istoricul literar poate detaşa, totuşi, o serie de titluri notabile (cel puţin 50 pentru întregul interval ’90-2000), pe care sintezele mai ample dedicate perioadei ar merita, fără îndoială, să le reţină – unora rezervîndu-le un spaţiu mai amplu, pe altele menţionîndu-le măcar în treacăt, pentru relevanţa lor contextuală.
Destule dintre aceste romane (dar mai sînt, în plus, şi volume de proză scurtă…) s‑ar cuveni (re)citite şi (re)discutate. Şi destui dintre prozatorii care au debutat editorial în primul deceniu postdecembrist – nu înainte, nu după! –, într-un climat agitat şi prea puţin favorabil unei receptări critice fireşti, „aşezate“, sînt în situaţia de a fi fost realmente descoperiţi abia după 2005, cînd editurile româneşti (şi în primul rînd o editură precum Polirom) încep să investească – implicit la nivel simbolic – în proza autohtonă de ficţiune. „Cota“ unui autor precum Radu Aldulescu a crescut substanţial, să nu uităm, abia în ultimii ani, după revenirea „în forţă“ cu Proorocii Ierusalimului (2004) şi după ce i-au fost reeditate cărţile din anii ’90 (Sonata pentru acordeon, Îngerul încălecat, Amantul Colivăresei, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare). De asemenea, volumele din aceiaşi ani ’90 publicate de autori ca Daniel Bănulescu, Petre Barbu, Bogdan Suceavă, Adrian Oţoiu, Dan Perşa, Radu Pavel Gheo, Răzvan Rădulescu, Caius Dobrescu, Ion Manolescu, Radu Jörgensen devin tîrziu cu adevărat „vizibile“. (Pe nedrept subevaluate – probabil şi din raţiuni extraliterare – sînt, în anii din urmă, volumule de proză ale unor autori precum Cătălin Ţîrlea sau Ioana Drăgan.) Publicate în intervalul amintit, cărţile respective par, într‑o primă fază, absorbite ca într-un vortex monstruos, livrate neantului. Cum spuneam, a fost nevoie ulterior (dar problema rămîne în continuare actuală) de un efort – editorial şi critic – de „recuperare“, ca şi cum între perioada cu pricina şi ceea ce a urmat s-ar fi interpus nu cîţiva ani doar, ci o întreagă epocă (un blanc cultural de dimensiunile perioadei realist-socialiste). Ce anume a perturbat, între ’90 şi 2000, metabolismul literaturii române, mecanismele receptării? Ce anume nu a funcţionat în cîmpul literar postdecembrist, în aşa fel încît azi să se impună ca necesară „recuperarea“ nu doar a unor cărţi din epoci mai vechi (fenomen firesc), ci şi a unora din trecutul nostru imediat? Sînt întrebări ce presupun răspunsuri nuanţate, ample, cu exemple concrete, analize atente şi, mai ales, relectura unor volume, a unor autori, ca şi, totodată, relectura unor contexte. Demers întrucîtva „arheologic“. Care, desigur, se cere dublat de un demers critic, recuperator în măsura în care este lucid-evaluativ. Sub genericul „’90 plus“ voi încerca să recitesc şi să reconstitui fragmente din istoria noastră literară foarte recentă, comentînd cărţi, schiţînd portrete ale unor autori relevanţi, panoramînd contexte sau discutînd chestiuni mai generale legate de literatura ultimilor 25 de ani şi de diferitele discursuri critice/teoretice care o acompaniază. Va fi un puzzle cu piesele în dezordine, întrucît serialul pe care îl încep săptămîna aceasta în Observator cultural, parte a unui proiect personal mai larg, este, deocamdată, în faza de work in progress.
Miraje, eşecuri, mize identitare
Pentru Patre Barbu, publicarea romanului Blazare, în 2005, la Editura Polirom, are, cred, semnificaţia unui al doilea debut. Cunoscut, fireşte, în mediile literare şi bucurîndu-se de un oarecare succes de stimă din partea unei anumite părţi a criticii de întîmpinare (a comentatorilor mai noi îndeosebi), autorul nu avea încă o imagine suficient de pregnantă, deşi publicase deja trei cărţi – un volum de povestiri (Tricoul portocaliu fără număr de concurs, 1994) şi două romane (Dumnezeu binecuvîntează America, 1995; Ultima tresărire a submarinului legionar, 1998) – ce îl recomandau ca pe un prozator cu un profil nu doar distinct, dar şi foarte expresiv. Proza lui Petre Barbu este ilustrativă pentru epoca de confuzie, degringoladă şi carnavalesc cvasiapocaliptic ce a urmat căderii comunismului, definindu-se prin funcţia sa (implicită) de revelator al unor convulsii şi căutări identitare. Cenuşiul cotidianului postdecembrist, comedia socială şi politică a unei Românii în derivă constituie fundalul naraţiunilor pe jumătate „realiste“, pe jumătate absurdist-funambuleşti ale autorului. În contextul literaturii române a anilor ’90, dar şi dincolo de acesta, cărţile lui sînt puternice şi, fără nici o exagerare, memorabile. Cu toate acestea, cele trei titluri imediat postrevoluţionare ale autorului sînt prea puţin cunoscute. Faptul că sînt menţionate uneori în bilanţuri, eseuri, studii de sinteză, nu ar trebui să ne inducă în eroare. Din păcate, volumele amintite deveniseră deja în anii 2000 aproape intruvabile. Cîţi dintre cei care se ocupă azi de comentariul literar au citit volumul de debut, din 1994 (de la Cartea Românească), al lui Petre Barbu, cu cele şapte texte stranii care, demarînd în registrul prozei realiste, alunecă imprevizibil spre cu totul altceva, spre un melanj de onirism şi absurdism? Şi, de altfel, cît de cunoscut mai sună un titlu ca Tricoul portocaliu fără număr de concurs? Cît despre romanele din 1995 şi 1998 – notorietatea lor se opreşte, cred, la titlu. Mai întîi de toate pentru că, apărute (la Editura Nemira) probabil în tiraje modeste, au circulat, dincolo de pragul anului 2000, prea puţin. De aceea, reeditarea romanului Dumnezeu binecuvîntează America, poate cel mai rotund, mai închegat – narativ şi simbolic – roman al autorului, are semnificaţia unei foarte necesare recuperări. Ar fi de dorit să-i urmeze cît mai curînd şi Ultima tresărire a submarinului legionar. Sînt, repet, cărţi ce dau imaginea unei epoci – transgresînd, în acelaşi timp, contextualul perisabil.
Anul 1995, cînd apare Dumnezeu binecuvîntează America, înregistrează şi alte cîteva romane notabile: Saludos de Alexandru Ecovoiu (Editura Est); Ultimul Isus, magnificul de George Cuşnarencu (Editura Scrisul Românesc); Patimile Sfîntului Tommaso d’Aquino de Alex Mihai Stoenescu (Editura Humanitas); Omul cu cioc şi gheare de Răsvan Popescu (Editura Olimp); Discheta de demaraj. Opera aperta. Roman/poeme S.A. de Nicolae Iliescu (Editura Cartea Românească); Cantacuzina de Tudor Dumitru Savu (Editura Mesagerul). Cele mai multe dintre acestea abordează registrul romanului-parabolă (excepţie face, de fapt, doar microromanul ludic şi parodic al lui Nicolae Iliescu). Între cărţile amintite, cea a lui Petre Barbu se detaşează, îmi îngădui să spun, prin miza sa identitară puternică, prin felul în care autorul înţelege să organizeze şi să concentreze naraţiunea, astfel încît miza respectivă să fie, estetic, bine pusă în valoare. Aici, povestea nu se diluează prin efecte (excesive) de scriitură şi nu se supraîncarcă parabolic, cum se întîmplă în alte romane ale perioadei. De simboluri se uzează cu măsură, iar povestea are rotunjime şi concentrare dramatică; Petre Barbu este, de altfel, şi dramaturg, şi asta se vede imediat din modul cum construieşte acţiunea, cu o tensiune perfect dozată, şi personajele – bine definite, fie că sînt de prim-plan sau secundare. (Nu întîmplător, romanul are şi o versiune dramatizată, cu acelaşi titlu.)
Dumnezeu binecuvînteză America este o carte despre fantasticul absurd al vieţii cotidiene postcomuniste, în care registrul realist alternează cu un registru al halucinaţiei, alunecînd, progresiv, spre nebunia generalizată din final. O carte despre mirajul Americii şi despre sentimentul eşecului inevitabil de a te fi născut într-un Est damnat. Despre toate acestea – şi despre proza lui Petre Barbu, în general – voi scrie mai pe larg săptămîna viitoare.