Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Puncte din oficiu pentru literatura tînără
- 21-08-2008
- Nr. 437
-
Paul CERNAT
- Literatură
- 35 Comentarii
Scriind despre volume de proză „tînără“, am uneori tendinţa să le acord mai multe puncte din oficiu. Presupun că acelaşi lucru se întîmplă şi cu alţi comentatori. Unii – nu dau nume! – mi-au mărturisit-o. Şi nu e vorba doar de nevoia încurajării celor aflaţi la început de drum. Fenomenul transcende literatura şi poate fi întîlnit pe scară tot mai largă la concursurile de admitere din învăţămîntul universitar sau postuniversitar: coborîrea standardelor pentru ca locurile să se poată completa, profesorii să nu rămînă fără norme, iar instituţiile să nu falimenteze. Realitatea e că în proza ultimelor promoţii candidaţii sînt tot mai puţini şi mai nemotivaţi. Mizele sînt tot mai mici, suflul – tot mai scurt, compoziţia elaborată pare o corvoadă inautentică, iar scrisul tinde să devină, chiar şi pentru cei înzestraţi, mai curînd un hobby sau un amuzament de ocazie decît o vocaţie sine qua non sau o alergare de cursă lungă. Unii declară, profesionist, că au multe joburi şi nu mai pot scrie decît cu burse de creaţie, dacă se poate, la Schloss Solitude; primum vivere, sacrificiul pentru Artă nu se mai cere la vremi consumiste, iar casele de creaţie autohtone nu mai sînt ce-au fost. Minimalismul biografist, […]
Draga Paul,
Abia acum, cu noile tale precizari si nuantari, mi se pare ca depasesti anumite idiosincrazii din articol.
Ma bucur ca 1. valorizezi proza dinainte de 89 (pe care destui „judecatori” inculti au aruncat-o la cos, pe necitite): 2. Il consideri pe Tolstoi un romancier urias. Si eu.
Dar te rog, nu-mi mai vorbi de C. Petrescu (profesionistul si modernul) in acest context, fiindca, oricum ai lua-o, ma faci sa zimbesc.
Dupa ce-ti voi ceti si noua contributie din revista, voi reveni cu un articol „la tema”, fiindca dezbaterea merita facuta nu numai pe forum.
draga teo,
despre asta, in articolul de saptamina viitoare!
cu bine
paul
Draga Daniel,
vad ca iar citesti ce ai vrea sa fi spus eu, nu ce am spus. nu ma lepad de postmodernism ca de Satana, ci de fetisizarea, cliseele si excesele lui militante. altfel as ajunge sa-i „rad” pe atitia scriitori carora nu le-am dat si nu le dau puncte in plus. nu m-am referit la cartile de debut ale saizecistilor, ci la ce au facut anumiti scriitori, din generatii diferite, pina la 40-45 de ani. la inceput le dam tuturor sanse, dar de la un punct incolo trebuie sa ridicam stacheta exigentei si sa asteptam confirmari. or, unii dintre autorii mentionati de tine au una sau doua carti la 40 de ani, iar dan lungu e considerat mai „universal” decit unii clasici… am spus doar, abia astept ca acesti scriitoti sa imi infirme sceptisimul! nu tin sa am dreptate cu orice pret. am sustinut si sustin si eu ca unii optzecisti, inclusiv cei numiti de tine, sint mai proaspeti ca niciodata, cu o precizare insa: ei au inceput sa se vada abia cind opzecismul ca ideologie s-a epuizat (in treacat fie spus, autorii numiti n-au fost niciodata niste militanti ai generatiei, unii au fost inclusi acolo din ratiuni de periodizare). minorilor mentionati de tine nu le-am dat, cu vreo doua exceptii poate, puncte in plus (au facut-o altii, e adevarat ca nu tu). le-am dat insa altora, si, da, le iau cu placere inapoi.
in ceea ce il priveste pe cezar petrescu, imi pare rau ca preiei necritic niste prejudecati pe care ar trebui sa le reexaminam atent. te rog (re)citeste oras patriarhal, baletul mecanic sau ochii strigoiului, fara prejudecatile estetice si resentimentele ideologice ale detractorilor lui cezar petrescu. un scriitor novator nu e neaparat mai valoros, ci eventual mai important decit unul mai „conservator”. sper ca nu ai ajuns sa preiei cliseele postmodernilor care vad in cezar petrescu un autor de consum, desi nu il valorizezi, ca ei, pentru asta, dimpotriva. iti reamintesc insa ca nici galsworthy, roger martin du gard sau maurice druon n-au fost niste mari inovatori, dar sint niste scriitori mai mari decit nobelizatul claude simon sau decit novatorul ricardou. cit de novator la nivelul tehnicilor narative e marin preda? poate ca ar trebui sa luam la intrebari o intreaga teorie moderna – didactica sau nu – care, pe logica ta, a ajuns sa il considere pe robbe-grillet mai complex decit dostoievski, pentru ca „are niste tehnici superioare”. crezi probabil, ca si t.o. bobe, ca e usor sa scrii ca tolstoi? stiu ca unii il reduc pe tolstoi la omniscienta, liniaritate narativa si alte clisee pe care eu unul nu mai am chef sa le preiau necritic. bine ca sint „traditionalisti” soljenitin, steinbeck sau berberova!. dar ce mari scriitori sint. nu spun ca bietul cezar al nostru le sta alaturi. poate vei ajunge sa sustii ca urmuz, fintineru, bonciu sau sulutiu sint mai valorosi decit cezar petrescu sau ionel teodoreanu pentru ca sint mai interesanti teoretic. eu cred ca e bine sa recitim cu capetele noastre literatura trecutului si sa nu mai mergem pe mina altora, „la sigur”.
sa nu uit. ar trebui sa precizez ca, vorbind despre mari mize, ma refeream in egala masura la forta si la anvergura. or, la dan lungu, florin lazarescu s.a., baieti talentati si profesionisti, nu vad inca asa ceva.
da, cred ca in pofida existentei lui aldulescu, stanca, cimpoesu, radulescu, ursu s.a., proza ultimilor 20 de ani nu sta la acelasi nivel cu interbelicii si nici cu cea dintre 1965-1990
cit despre calinescu… am spus doar ca si noi, inca tinerii critici. am primit puncte in plus. eu unul nu-mi fac iluzii, iar cine isi face, o face pe raspunderea lui.
Draga Paul,
iti scriu tot aici, cu speranta ca, avind in vedere ziua si ora la care o fac, acest comentariu nu va fi citit de prea multa lume.
Mi-e destul de penibil sa-ti semnalez ca, dupa parerea mea, faci o confuzie intre tema si subiect. Sper sa ma insel. Dar, daca tot ai amintit despre „marile teme”, as vrea sa stiu care sint cele mici. Cred ca ai fost si tu, asa cum fiecare dintre noi sintem la un moment dat, victima unui automatism de limbaj. „Marile teme” imi pare a fi o constructie asemanatoare cu, de exemplu, „carcinom monstruos”.
Temele sint aceleasi, citeva, dintotdeuna, fie ca sint tratate in registru major, fie ca sint tratate in registru minor.
Mai profitabila mi s-ar parea o discutie care sa aiba in vedere felul in care sint abordate, adecvarea subiectului la tema si toate celelalte plicticosenii pe care, constat cu tristete, criticii le ocolesc nonsalant, desi ele sint chiar miezul indeletnicirii lor, preferind, de cele mai multe ori, in cronici, fixarea autorului intr-un curent si povestirea intrigii cartii, urmate de citeva impresii personale exprimate adjectival, poate juste, insa ramase fara demonstratia de rigoare.
Draga Paul,
Iti scriu acum mai pe scurt, cu promisiunea ca voi reveni cu un articol „pe hirtie”, fiindca subiectul merita dezbatut nu numai pe forum.
Initial te-ai referit la intreaga perioada scursa din 1989 incoace si la „literatura romana scrisa in acest rastimp”. Am dat intre ghilimele, ca sa nu mai incapa dubii.
Nu e cazul sa te lepezi acum de postmodernism ca de Satana, fiindca are partile lui… Problema e ca tu, inainte, echivalai postmodernismul „optzecist” cu Valoarea, si aveai o grimasa ori de cite ori vorbeai de „saizecisti” si de „nouazecisti”, in timp ce acum, la antipod, ai descoperit farmecul „saizecismului” modernist si ai repulsii fata de proza „optzecista” si „milenarista”.
Cred ca in ambele cazuri gresesti. Fiindca unii dintre „optzecisti” sunt azi mai proaspeti ca niciodata (Lacusta, Horia Ursu, Cimpoesu), iar unii dintre tinerii sub 40 de ani au avut debuturi mai bune decit canonizatii „saizecisti”. Hai sa vedem debutul lui Balaita, al lui Buzura, al lui Breban, al precursorului Cosasu si sa comparam cu debutul lui Filip Florian, al lui Bogdan Popescu, al lui Sorin Stoica, al lui Razvan Radulescu. Daca vrem sa fim exacti, asa se face o comparatie. Sunt chiar asa de jalnici tinerii scriitori de azi? Nu cumva comparatia le este, la acest moment, favorabila? Si, de vreme ce acesti patru autori au avut rezultate remarcabile cu TOATE cartile pe care le-au publicat, ce le pretinzi tu de fapt? N-au memorie istorica Radulescu si Popescu? N-au metafizica, n-au utopie, n-are o „superioara intelegere a umanului” Sorin Stoica? Mai gindeste-te.
Eu inteleg ca tu te referi de fapt la autori gen Bucurenci, Golea, Chiva, Schiop, C.P. Badescu, Cecilia Stefanescu, Sociu (cu „romanul” lui), care iti dau un trend mizerabilist-autofictional, o moda care a ajuns sa-ti displaca. Le-ai dat cumva puncte in plus? Poti linistit sa ti le iei acum inapoi. Mi se pare insa aiurea sa arunci un blam asupra intregii proze tinere.
Cit despre virsta la care devenise clasic Sadoveanu… Nu te gindesti ca un tinar prozator mai ironic te va intreba: – domnu’ Cernat, citi ani ai mata si la citi ani a scris Calinescu „Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent”? Eu cind ma gindesc la asta am un frison…
PS. Vad ca insisti cu Cezar Petrescu. Evident ca nu-i o catastrofa gen Corut. Dar scria dupa reteta, folosind toate cliseele pe gustul publicului, exact ca P. Corut. Cind acest gust s-a schimbat, cine l-a mai recitit?
Modernitatea lui? Poate modernitate a societatii descrise dintr-o perspectiva rudimentar-traditionalista. Ce-ai gasit inovator la el? Acum nu mai faci comparatii? (cu Camil, cu Blecher, cu adevaratii inovatori)
Draga Daniel,
ma voi fi contrazicind si eu, dar multe dintre contraziceri iti apartin.
cu privire la multe dintre temele pe care le-ai semnalat, voi reveni oricum in numarul viitor. pina atunci insa, citeva precizari.
in privinta postmodernismului si a minimalismului, pot spune ca le-am sustinut cita vreme mi s-au parut productive si, intr-un anume sens estetic, aducatoare de prospetime novatoare. cind au devenit dogmatice, dominante si in curs de epuizare, mi-am exprimat rezervele cu privire la faptul ca se abuzeaza de ele. imi permit sa procedez astfel cu orice curent literar, fara a incremeni pe veci in fidelitati rigide cu privire la o poetica sau alta. asta nu inseamna ca postmodernismul nu mai poate produce opere importante. nu stiu cit de postmodern e romanul asediul vienei, dar e clar ca nu evita \\\”marile mize\\\” sau \\\”teme\\\” social-istorice, dimpotriva. in plus, nu e scris de un autor sub 40/45 de ani, ci de unul de 60. or, daca ai fi citit cu atentie, ai fi observat ca ma refer exclusiv la majoritatea prozatorilor tineri sau inca tineri. nu la aldulescu, nu la horia ursu, nu la cimpoiesu sau la dan stanca, pe care ii includ (fara a-i numi, ce-i drept), la categoria maturilor formati inainte de 1989 si care participa, da, la reabilitarea valorica a fictiunii actuale. daca tu ii consideri tineri, nu-mi ramine decit sa constat ca ai ajuns la vorba unor optzecisti, altminteri, nu prea simpatici tie.
cum sa nu dau exemple romanesti? dar sadoveanu, rebreanu, camil, eliade, preda, ce sint? pot sa-i invoc la fel de bine pe stefan banulescu, breban de pina la bunavestire, balaita din lumea…, gabriela adamesteanu si altii.
cosasu e un fals minor, iar temele lui din subsidiar sint cit se poate de \\\”mari\\\”, chiar daca, din fericire, neemfatizate.
iar pe dostoievski si kafka nu ii comparam cu ai nostri, ci cu unele dintre modelele de azi ale acestora, adica burroughs, palahniuk et alii. recunoaste si tu ca diferenta e mare.
despre razvan radulescu si despre cartile lui filip florian, bogdan popescu, bogdan suceava si altii am spus numai lucruri bune, daca ai citit atent. am spus insa ca, exceptie facind radulescu, prozatorii inca tineri si \\\”buni\\\” n-au confirmat suficient la o virsta cind, trebuie sa recunosti, prozatorii generatiei 60 stateau mai bine, si inca in conditii politice mult mai grele. ca sa nu mai vorbesc de interbelici, ca am vorbit deja… de ce sa nu privim lucrurile la o scara mai ampla?
mai departe.
oricit de pline de clisee jurnalistice, cartile lui cezar petrescu nu justifica nici in gluma punerea lor pe acelasi plan cu alde corut sau sandra brown, trebuie sa recunosti asta. nici prin gind nu mi-a trecut sa-l compar cu Camil, in schimb. iti recomand sa (re)citesti macar Oras Patriarhal, Calea Victoriei si Intunecare pentru a constata ca acest romancier, da, pur-singe, fie si in sensul romanescului traditional, nu e deloc de lepadat in closetul maculaturii de consum. ba chiar e uneori mai modern decit am fost obisnuiti sa credem de la calinescu la manolescu, sa zicem.
cu ginduri bune si cu speranta unei dezbateri din care sa cistige, pina la urma, literatura romana
paul
Un excelent articol, la fel comentariile! Mi-au adus brusc aminte de replica cuiva (cred ca era Horia Patapievici la o serta a lui Iosif Sava) care, intrebat de ce cultura (sau Cultura, la cum rostea moderatorul) si-a pierdut importanta dupa `89 – iar termenul de \”cultura\” poate fi lesne inlocuit in aceasta discutie cu \”literatura\” – a spus: \” Importanta aramas acceasi, prestigiul acesteia a scazut.\” Am fost perfect de acord atunci cu aceasta precizare si separare intre, hai sa zicem, \”sfera publica\” si \”sfera privata\”. Desi in articolul domnului Cernat se face si aceasta diferenta, in alti termeni, ma intreb acum daca nu cumva macar o parte din prestigiul literaturii scrise dupa `89 nu s-a erodat tocmai diminuarii importantei ei fata de cititori, adica al absentei marilor \”teme\” sau \”mize\”. Cred ca oricine prefera o carte bine scrisa despre nodul de cravata uneia prost scrise despre \”sufHlet\”. Insa eu as prefera parca una bine scrisa despre nodul de cravata care, ca sa zic asa, trage cu ochiul si la sufletul celui care il face. Si, ca o parere personala, proza \”tinara\” dupa `89 rateaza marile \”teme\”. Poate ma insel, poate un cititor ideal (si abisal) ca Radu Petrescu ar putea sa gaseasca marile teme in aceste romane. Cine insa mai are astazi puterea si curajul existential de a citi astfel cartile, de parca ar face in fiecare clipa un pariu pascalian? Si, ma intreb, cine mai scrie pentru un cititor ca Radu Petrescu? In fond, acesta din urma parca tot la Flaubert si Stendhal se oprea, chiar daca mai tragea cu ochii prin \”Didactica nova\” si la altii contemporani de-ai lui.
Un pic intimidat de calitatea excelenta a articolului si comentariilor, insa placut provocat de ele, imi cer scuze pentru interventia mea aici, poate putin nelalocul ei.
Multumiri inca o data pentru acest articol si comentarii!
Draga Paul, pe ultima suta de metri a comentariilor, da-mi voie sa-ti spun ca te contrazici in mod repetat.
De ani buni sustii minimalismul si iei in ris volumele „maximaliste” (intr-o prefata faceai o paralela cu IMM-urile si cu uzinele uriase nerentabile ale comunismului!), pentru ca, in ultima vreme, sa te intorci la 180 de grade si sa respingi postmodernismul a la legere, vorbind de teme mari.
Acum, iarasi, critici nejustificat proza ultimilor ani, introducind ca termen de referinta Arta, Capodopera (straina insa: de la Dostoievski la Borges).
Facind aceasta raportare, te contrazici din nou cind vorbesti de Cezar Petrescu ca de un prozator important. De fapt, cum bine stii, cu exceptia povestirilor fantastice, scrierile lui sunt pline de clisee si previzibile de la un capat la altul. Asta numesti tu romancier suta la suta? Pai atunci, Camil Petrescu ce este? Dar toti scriitorii straini invocati de tine?
In fine, pari sa confunzi tematica unei opere cu relevanta ei artistica, acordind iarasi credit majorului si respingind minorul. Stiind cit iti place Cosasu (cum imi place si mie), da-mi voie sa fiu inca o data mirat de comentariile tale.
Cu ani in urma, vorbeai despre criza poeziei. Acum ai trecut la criza prozei… Dar, vezi tu, pina si postmodernismul elogiat de tine mai ieri si considerat azi expirat a produs de curind un roman chiar exceptional: „Asediul Vienei” al lui Horia Ursu. I-l recomand si lui Cristian L, cu promisiunea ca-l va lasa lat. Ii mai recomand Radu Aldulescu, cu toate romanele, Dan Stanca, „Noaptea lui Iuda”, Bogdan Popescu, Sorin Stoica, Razvan Radulescu, Dan Lungu, cu proza scurta, Filip Florian, Florina Ilis, L.D.Teodorovici cu romanul de debut, Bogdan Suceava cu „Venea din timpul diez”, Florin Lazarescu cu „Trimisul nostru special”, prefatat de… Paul Cernat. Sunt chiar asa de putini prozatorii buni aparuti la noi in ultimii ani, de la „nouazecistul” Aldulescu incoace? Nu s-ar zice.
E foarte bine ca nu mai dai puncte-n plus. Dar, daca ai dat, it’s your problem.
daca va referiti la romanele lui dan stanca si sebastian a corn, sa stiti ca nu le-am dat puncte din oficiu. le consider realmente valoroase, iar daca nu sint asa, inseamna ca m-am inselat cu buna credinta. oricum, vad ca dumneavoastra stiti sigur care e valoarea lor. trimiterile la eliade si dostoievski erau pur tipologice, nu valorice. ar fi de altfel o ineptie sa-l pun pe dan stanca pe acelasi plan cu maestrul feodor.
ome more thing. „punctele in plus” sint, in opinia mea, cele pe care le dai unor scrieri despre care stii sigur ca nu le merita. in cazul lui stanca si corn poate fi, cel mult, o eroare de gust (ceea ce nu cred totusi ca e cazul), nu o umflare deliberata a „punctelor”. despre romanul lui corn am scris ca e un potential bestseller intr-un moment in care cartea nici nu aparuse. recomandarea mea a fost facuta dupa lectura manuscrisului. daca volumul n-a devenit un succes intre timp, asta arata, doar, ca nu putem prevedea reactiile publicului. criticii nu sint nici profeti, nici infailibili. in ce ma priveste, nu am dorit decit sa ridic o problema care ma framinta si sa stimulez o dezbatere.
pt. toti participantii la discutie: ma bucur ca dezbaterea a inceput si ma bucur ca va preocupa in mod real subiectul. va respect opiniile si tin cont de ele, fie ca le impartasesc sau nu.
Dacă acceptaţi să pot spune că sunt un cititor atent şi într-o măsură oarecare informat, va rog să-mi permite, domnule Suceavă, să vă dau un sfat.Sunteţi un scriitor tânăr, ştiu că aţi publicat de curând o carte, proză. Am citit câteva cronici despre ea; cartea dvs. n-am citit-o. Dar pentru că ceea ce vreau să vă spun se înscrie în limitele discuţiei generate de excelentul articol al d-lui Paul Cernat, cu permisiunea dvs., am să vă dau un sfat: Astupaţi-vă urechile (ochii) la critica literară atunci când se opreşte asupra a ceea ce scrieţi. Am văzut cazuri când o carte era azi ridicată în slăvi, iar a doua zi nu mai ştia de ea nici dracu. Scuze! Feriţi-vă de moda literară, care se practică aici şi aiurea. Întoarceţi-vă la marii maeştri, cei vechi, nu la cei de ultimă oră. Ceea ce scrieţi azi, citiţi de zece ori mâine şi dacă nu vă place – tăiaţi, nu mângâiaţi produsul pe creştet şi vă grăbiţi cu el la editură. Succesul de critică e ca o băşică de porc, mi-o umfla bunicul când eram copil. Niciodată nu rămânea umflată. Ideea este: critica literară din ultimii cincizeci de ani a pierdut, din câte am văzut eu, pe mai toţi scriitorii (prozatorii) români. Unul singur s-a salvat: Marin Preda. Şi cum discuţia noastră se apropie de sfârşit, căci ne ajunge din urmă Observator-ul următor, vă doresc succes şi…nihil die sine linea…
Pentru dl. Paul Cernat
Evidenţa impune o observaţie lejeră: critica literară se face după alte motivaţii (trebuia scris: principii) decât cele valorice, exemplele sunt cu duiumul. Puncte se acordă cu desaga nu doar tinerilor prozatori, ci şi celor trecuţi spre vârste mai înaintate( şi literare şi biologice)…
Pe ultima copertă a unui roman recomandat de dvs cititorilor scrieţi cu ce ne putem \\\”delecta\\\”: \\\”un filon al prozei ruse (Dostoievski, în primul rând) şi al realismului magic sud-american\\\”, plus Mircea Eliade, şi \\\”eseismul, caracterul \\\”ideologic\\\”, fantasticul cu substrat simbolic şi metafizic, dialectica sacru/profan, grefată pe mari scenarii mitice şi esoterice(…)\\\” Încă puţin şi dădea pe dinafară… Şi toate acestea într-un roman greu de citit din cauza multor capitole însăilate la joasă …altitudine literară, şi pentru că scriitorul utilizează strategiile literare revolute şi un stil plat, pe tot parcursul de o banalitate sufocantă, în timp ce \\\”reţetele\\\” de succes de ultimă oră (ora aceasta a trecut de ceva timp) îl duce de nenumărate ori în ridicol (narativ neverosimil). O carte de duzină, după umila mea părere, nici măcar remarcabilă. Cel puţin dacă ar fi fost (fie şi numai) dostoievskiană…
În plus. Pe site-ul Editurii Cartea Românească, unde a apărut în 2008, e marcată ca best-seller, ceea ce l-ar putea induce pe un profan în eroarea s-o cumpere, citind şi recomandarea dvs. Dar…ce fel de best-seller e o carte care (fie şi ca \\\”ofertă a unei săptămâni\\\” – iscusită chestie!) este ieftenită dintr-un foc cu 11,75 lei la câteva luni de la apariţie? Ori a avut preţul umflat, ori nu se vinde, sau mai degrabă şi una şi alta…Dacă e best, cum zice editura, şi dvs în flash-ul critic de recomandare, ar trebui să se vândă la capul gol, nici nici mai ieftin, nici ca ofertă specială…
Aşadar, tinerii prozatori nu rebuie să-şi facă griji… Critica literară acordă puncte din oficiu oricui are motive să le acorde… O faceţi şi dvs…
Pt dl. Suceavă
Aveţi dreptate în tot ceea ce spuneţi. Sunteţi, se pare, un spirit liber, dispus cu seninătate la dialog. Sigur, ar fi plictisitor şi inexact să fiu întru totul de acord cu dvs. Mai întâi, nu contează dimensiunile unei cărţi. Ismail Kadare a scris cărţi de dimensiuni reduse şi a fost nominalizat la Nobel. L-au luat în ultimii ani scriitori din eşalonul doi al literarturii mondiale…părerea mea. Apoi, nu cred că o carte trebuie să amuze…Pe scurt spus, o carte trebuie să ceeze cititorului o stare de spirit…Cărţile proaste, chiar cu vânzări spectaculoase, atrag prin altceva, ştim prin ce. Dar cărţile \\\”mari\\\” lucrează profund în sensibilitatea cititorului. Nu se uită, chiar dacă spun lucruri obişnuite…
Bunăstarea materială e un fum în capul artistului, care e şi el om. El poate să viseze la \\\”glorie şi bani\\\”, dar numai când se odihneşte, adică atunci când doarme… Restul e muncă şi îndoială…
Trei: povestea Annei Karennina, rescrisă, poate fi foarte interesantă, căci e o poveste veche, de la Elena din Troia, se pare…Depinde cum scrii azi despre aşa ceva, căci subiectul e nou oricând, şi mai ales, să ştii să scrii inocent…De altfel, dacă intri în literatură ca scriitor cu ideea că le ştii pe toate şi că le poţi pe toate, te-ai ars…Mulţi prozatori romani de azi, tineri şi nu numai, se ard tocmai din cauza asta. Şi din altele
Aveţi dreptate – nu ne rămâne decât să aşteptam. Sigur, să aşteptăm marile cărţi ale prozei româneşti. Din acest punct de vedere, eu sunt avantajat. Alţii trebuie să le scrie…
Draga Cristian L.,
Cred ca ai dreptate in mare parte cu ceea ce spui, dar nu in intregime.
Daca m-ai intreba ce as alege dintre urmatoarele doua optiuni: (1) o carte atat de groasa, pe care numele autorului sa fie scris orizonal pe cotor; (2) o carte care sa placa, sa informeze, sa amuze, cred ca as prefera (2), si nu stiu de ce (1) ar fi un deziderat. Vad aici mai degraba expresia unei frustrari in fata unor vremuri frivole. Simti nevoia, ca scriitor, sa demonstrezi ca poti face diferenta, ca poti materializa o performanta cuantificabila. In fata unei lumi in care singurul lucru care se intoneaza cu respect sunt manelele, simti nevoia sa raspunzi in forta. Pot sa inteleg de unde dorinta de „opera”, vazuta drept ceva care sa se masoare in centimetri de cotor, dar asta nu ma motiveaza sa ma inscriu intr-o cursa de maraton (nici ca cititor). Dimpotriva, m-as gandi altfel: ce strategii literare ar putea fi folosite pentru a face cat mai atractive povestile? Daca povestea cere 600 de pagini, foarte bine, dar ce te faci daca vezi repede ca esafordajul de 600 de pagini e produs prin concatenarea artificiala a multor parti componente, si daca firul cu care sunt cusute e in culorile Stelei, adica ros-albastru? Si mai e ceva: nu ti se pare ca unii dintre contemporanii nostri sunt grabiti si nu mai au timp sa citeasca ceva lung? (Includ aici si comentatorii care incurca numele unor personaje si nu le transcriu corect in cronica; s-a intamplat de cateva ori pana acum cu texte cu al caror continut eram familiarizat. Vai! ce rusine! ce grabiti!) Ma intereseaza anumite povesti tocmai pentru ca ele spun ceva despre lumea de azi sau, mai precis exprimat, pentru ca sunt profunde. Cred ca aliajul ideal ar aseza impreuna concizia si profunzimea. Nu ma intereseaza amorurile extreme, nici bucataria personala a cuiva (cearta cu nevasta sau cu familia) – servite drept literatura. A se slabi cu acestea. Sper ca nu tragi concluzii generale pe baza unor incercari de acest fel. Te rog, fa-mi o favoare: nu te grabi cu concluziile pe baza catorva carti care te-au enervat. Poti eventual sa-i reclami la oficiul pentru protectia consumatorului, asa cum sugera Dan Petrescu acum cativa ani, cu referinta la niste lucrari care l-au enervat pe domnia sa.
Nu cred ca ar fi bine sa dau nume, si nici referinte precise. Cred ca e un lucru care nu se face. Dar cred ca putem discuta despre optiuni literare, despre valori, despre principii. Si, dupa cum observi, contextul acestui forum ne permite acest lucru. Si mai e ceva: exista si proiecte editoriale care evolueaza in timp. Exista medii editoriale care pot avea o buna calitate la un moment dat, dar dupa cativa ani pot sa-si piarda standardele, din ratiuni dintre cele mai diverse. E foarte greu sa pastrezi, ca editor, calitatea.
Pasajul in care nu cred ca ai dreptate e unde spui asa: „Peste cativa ani, si la urmatoarel lor carţi, vor constata ca filonul la care sapa e steril. Pentru mine, faptul e evident.”
Eu nu vad asa de departe in viitor si m-as feri de astfel de „evidente”. Nu e evident nimic. Se poate ca cineva sa caute mult timp si sa produca ceva de calitate cand nici nu te astepti. Eu as acorda si a doua sansa, si a treia, si a patra. Cred ca dupa a patra ne-am putea opri.
Pentru dl. Bogdan Suceavă
A fost odată un val de tineri scriitori, cine nu ştie?, afirmaţi în jurul anilor 80 ai secolului trecut. Culţi, ambiţioşi, discreţi, puşi pe fapte mari într-ale literaturii. Frecventau un cenaclu, şedinţele se ţineau în ziua de luni. Puteau fi chiar un desant în literatura momentului, se temeau unii, erau siguri alţii. O parte dintre ei, poeţi – şi au rămas aşa. Doar unul, greşesc: parcă doi au sărit pârleazul la proză. Iar prozatorii au rămas prozatori. Ei îşi doreau să facă \”inginerie textuală\” (Mircea Nedelciu). Şi chiar au făcut-o. Două nume – Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu – merită însă atenţie, ca să schematizăm discuţia. Pentru a aborda treaba metodic şi eficient, vă rog să citiţi cronica literară la romanul \”Zmeura de câmpie\” al lui M. Nedelciu, la apariţia acestuia, în Romania literară, semnată – pot să mă înşel – de dl. Nicolae Manolescu. Comparaţi-o, vă rog, cu cea semnată de dl. Daniel Cristea-Enache, în aceeaşi revistă, cu câteva numere în urmă, la reeditarea sus-menţionatului roman. După părerea mea, sunt diferenţe majore de viziune critică asupra cărţii în cauză. Poate, totuşi, greşesc…
În ceea ce priveşte al doilea exemplu. Cine ar putea să presupună măcar că dl. Cărtărescu nu e un scriitor foarte valoros? Poate doar nişte cârtitori ca domnii Alex. Ştefănescu sau Daniel Cristea-Enache(din nou) să se îndoiască de Orbitor… După ce acesta – romanul – te orbeşte prin dimensiuni şi imaginaţie împinsă în oniric, te alegi, la sfârşit, pe lângă – să le spunem: câştiguri de cititor, cu o frustrare majoră – pentru că viaţa este în altă parte, nu în această voluminoasă trilogie. Dl. Cărtărescu e doar un fabricant de text, abil, cult, cu instrumentarul la îndemână. Dar rămâne, totuşi, atât: un excelent fabricant de text. Şi textul, singur, orice s-ar spune, nu face literatură, nici când e orbitor…Cred că şi pe Nedelciu, şi pe dl.Cărtărescu ştiinţa \”ingineriei textuale\” i-a dus în fundătură… Sau poate că ei au ajuns acolo cu bună ştiinţă. La prozatorii tineri de azi se întâmplă acelaşi lucru. Cu precizarea că ei sunt deja în fundătură…Poate acum nu se vede asta prea clar, pentru că un anumit gen de euforie(cultivată din mai multe părţi) înceţoşază peisajul…Peste câţiva ani, şi la următoarel lor cărţi, vor constata că filonul la care sapă e steril. Pentru mine, faptul e evident.
Nu am oferit niciun motiv, nimănui, să nu scrie…literatură. Ba, dimpotrivă. Am obiecţii (de cititor) asupra felului cum se ridică peste noapte în rang, producţii literare minore. Şi rămân, cu scuzele de rigoare, la această părere: proza ultimilor 18 ani e derizorie. Dar, ca unul din interiorul fenomenului, cum sunteţi, v-aş ruga, domnule Suceavă, să-mi daţi un exemplu de roman \”tânăr\” sau \”bătrân\” din perioada în discuţie, care să mă lase lat…Scuze, vă rog frumos…
Cât despre puf şi Anna Karenina, poate mai târziu…
La politică nu mă bag…
Un articol de Elena Vladareanu in Romania libera din 13 august in care sunt mentionate o parte din viitoarele aparitii se afla la:
http://www.romanialibera.ro/a131757/colectia-de-proza-toamna-iarna-2008.html
Draga Cristian L.,
Asertiunea ca \”proza scrisa din 90 pana azi e derizorie\” e de departe cel mai general enunt pe care un comentator al fenomenului l-a produs vreodata. Mai bombastic de atat nu se poate, oricat de intens ar fi efortul. De ce nu ne ajuti cu mai multe detalii? De exemplu: ce carti nu ti-au placut si de ce? Care dintre ele ti s-au parut ca abordeaza o tematica marginala sau derizorie? Ce caracterizeaza acest \”derizoriu\”? (Cred ca asta ar fi cea mai importanta intrebare.) Si inca: ce \”nume mari din critica\” i-au sustinut pe \”optzecisti\” si pe care dintre ei? Probabil ca niste argumente n-ar fi tocmai in plus.
Enunturi generale s-ar produce la nesfarsit, dar crezi ca ele inseamna ceva? Mie nu-mi spun nimic. Ceea ce conteaza e natura si calitatea argumentatiei. Iar articole de sinteza, asa cum este acesta, al lui Paul Cernat (mai sunt doua, de Bianca Burta-Cernat, in numerele 360 si 361 ale \’Observatorului cultural\’) isi au importanta lor si pentru ca pot fi puse in context: autorul a comentat deja cartile la care se refera.
Daca acesta ar fi un basm, ti-as spune ca am visat ca un padisah a spus ca asta ar fi o generatie fara critici literari. Nu e un basm si nu cred asta. Cred ca e o generatie care are si autori, si critici literari, si cred ca apele se vor aseza in curand. A fost dur, au fost niste ani haotici, dar asta nu inseamna ca va fi asa la nesfarsit.
Derizorie e clasa politica, poate la asta ai vrut sa te referi.
Vezi, Paul, ca sa vorbesc de data aceasta doar in nume personal, domnul Cristian L. imi ofera inca unul dintre miile de motive pentru a-mi exercita dreptul de a nu scrie.
Domnule Cernat, belea mare! Aţi pus degetul pe o rană care doare tare. Deja se aud ţipete. Şi de-abia aţi atins-o… Eu, ca cititor (vorba unui scriitor din cei săriţi la comentarii), pot să adauig câte ceva? Cu voia dvs., vă rog.
În primul rând, tinerii autori, şi nu numai, scriu prost. Cărticelele lor, sau cărţi babane uneori, denotă că cei ce le produc nu au subiecte (\\\”povestea\\\”), sau dacă totuşi au, fie sunt răsuflate, fie le rezolvă pueril d.p.d.v. literar, iar la nivelstilistic sunt rudimentari. Explicaţiile pot fi două: ori n-au talent, ori n-au cultură literară. La drept vorbind, nu interesează. Dar cărţile lor sunt, cum recunoaşteţi, prea bine primite de critică, poate că bănuiesc şi eu de ce, dar dvs. ştiţi mai bine. Comparaţia cu elevul ce trebuie încurajat nu merge… Proza de azi, cea tânără, că aia bătrână nu mai contează, se află într-o fundătură. A ajuns acolo din motive pe care, în parte, le-aţi enumerat, şi care ţin, evident, de discernământul autorului. Critica literară însă i-a dat o bună mână de ajutor în acest sens, şi astfel am ajuns în al doilea rând.. Cronici călduţe, elanuri laudative, mă rog, tot tacâmul. Dacă n-ai merge pe ogorul propriu-zis al prozei \\\”tinere\\\”, şi nu numai, ai crede că fiecare carte apărută e teribilă. Acelaşi tratament le-a aplicat critica literară şi optzeciştilor. Nume mari din critică i-au susţinut. Dar textualismul a fost un experiment steril, iar cei ce l-au practicat în exces, că textualismul, slavă Domnului, se practică din antichitate, – au falimentat d.p.d.v literar. Şi nimeni n-o spune. Pariez că ştiţi de ce… Aceaşi lucru se întâmplă deja şi cu proza de azi. Numai un orb n-ar vedea.
În al treilea rând, editurile. Nu cele de la periferie, din provincie, vorbesc aici de cele din buricul târgului, Polirom sau Humanitas. Publică nişte bazaconii (proză \\\”tânără\\\”, şi nu numai) de ţi se strepezesc dinţii – dacă reuşeşti să le citeşti până la ultima pagină. De ce această politică editorială(!), poate dvs, ştiţi mai bine decât mine…
Dacă în loc de concluzie aş spune că proza scrisă din 90 până azi e derizorie ca nivel literar, valoric, etc – s-ar supăra cineva? Scuze…
P.S. Cu voia dvs, proza nu e nici tânără, nici bătrână. E valoroasă sau nu.
..si comentarille. A fost un deliciu. Multumesc.
nu inteleg de ce discutia trebuie sa se poarte in termeni de „confort” sau de „puf”. A avea conditii minimale, printre care mai ales linste pentru a scrie si pentru a te gindi la ce scrii, nu presupune neaparat „puf”. Daca tot vorbim atit despre Solitude, confortul de acolo consta intr-un pat, o masa, un fotoliu, vreo doua scaune si un raft de carti. Si bani cit sa traiesti din ei. Ai dreptate, poate ca la Solitude nu s-au scris carti mai bune decit altele. Dar s-au scris carti care intr-un aparament nu s-ar fi scris, aproape sigur, deloc.
Cit despre cistigurile din scris, acestea presupun in primul rind profesionalizarea scriitorilor, nu imburghezirea. Poate socotesti ca e indecent si ca profesorii sa fie platiti si sa nu munceasca in virtutea idealului de a lumina natia, ca e indecent si ca medicii sa fie platiti si sa nu salveze vieti doar din generozitate si asa mai departe. Si, da-mi voie sa-ti reamintesc, tu ai adus discutia in termeni de „sacrificiu”.
Dar nu asta e lucrul esential (desi, chiar daca n-a fost un Kafka, parca Vonnegut a devenit scriitor tocmai pentru ca a inceput sa cistige din scris). Esentiala mi se pare existenta unei motivatii, oricare ar fi ea. Daca ti-as cere sa faci cele mai multe bilute din guma de mestecat perfect sferice, tu cum te-ai simti? Dar daca, dupa ce ai facut vreo doua mii patru sute, ti-as spune ca nu te sacrifici suficient?
Iar, cind ii aduci in discutie pe Dostoievski si pe Kafka, faci doua erori. Prima ar fi ridicarea exceptiei la rang de regula, iar a doua ar fi decontextualizarea. Si este vorba despre doua tipuri de decontextualizare: 1. istorica sau sociala (literatura facea parte dintre iluziile care erau investite cu sens) si 2. literara (intre timp, literatura a trecut prin „crizele” despre care vorbesti chiar tu in articol, iar asta face imposibila, daca nu chiar penibila, scrierea inocenta. chiar daca nu se poate vorbi despre o evolutie valorica a literaturii, se poate vorbi despre una a complexitatii ei. esti sigur ca, daca s-ar scrie azi ceva asemanator cu Anna Karenina, ar mai fi considerata o capodopera? sau doar o melodrama expandata nejustificat)
Te-as contrazice partial si atunci cind spui ca literatura nu mai e sursa de prestigiu, dar nu din cauza scriitorilor. Cred ca au si ei o vina, si inca destul de mare, dar alta decit aceea ca nu se mai sacrifica suficient.
Oricum, poate ar fi mai bine sa vorbim fata in fata. Daca esti dispus si daca ai de unde sa faci rost de o adresa a mea de email sau de un telefon, da-mi un semn. Eu nu prea stiu de unde sa te iau si n-ar fi cazul sa lungim discutia aici.
Multe dintre analizele prozei scrise dupa 1990 omit un roman important, cel scris de Radu Jorgensen, ‘Clovnul din lemn de gutui’, aparut la Editura Nemira, 1997. Iata un autor care dedica mult timp cartilor lui si, atunci cand apar, acestea au dimensiuni ample; caci vorbim din nou de un autor cu o singura carte, deocamdata, dar de la care eu, ca cititor, astept ale contributii substantiale (si sa vezi critica atunci, vor mima surpriza). Romanul respectiv nu are nici un alt pacat decat de a fi cu cel putin un deceniu inaintea timpului sau, a vremurilor cand astfel de povesti ar fi putut fi intelese, si e sinteza experientei exilului in perioada imediat urmatoare lui 1990. Azi il citim ca pe un roman istoric, ca o reconstituire a conditiei celui care emigreaza din Est in acele vremuri cand aveam nevoie de vize pretutindeni. Vina pentru absenta receptarii critice a acestei carti bine scrise apartine integral Editurii Nemira, versiunea de la finele anilor ’90 si a nepasarii generale din vremurile cand Bill Clinton a venit la Bucuresti si a fost primit cu saxofoane si confetti.
Sincer, e demoralizant sa vezi cum carti bune sunt omise din majoritatea discutiilor. Tot demoralizant e si sa vezi cum volume foarte bune, asa cum e ‘Sonata pentru acordeon’, a lui Radu Aldulescu, a avut nevoie de atat de mult timp pentru a fi reeditata. Unde e intuitia marilor nostri editori? Unde gustul lor pentru epic? Pe ce mizeaza ei?
Am vizitat pentru prima oara zona creativa din spatele Muzeului Literaturii vara aceasta, in iunie. Mi-a placut faptul ca nu angajeaza acolo decat chelneri care pot recita meniul in hexametri, oameni cu reala inclinatie catre reflectie.
(Off topic: ce pacat are sarcasmul? Nu iti imagina ca il confund cu ironia, nici ca il caut, vine in mod firesc, nici nu-ti dai seama. Eminescu al vostru m-ar fi inteles. Si inca: atunci cand citezi drumurile din gard in gard in mesajul precedent, te referi la fapturile fizice sau la literatura lor?)
Draga Teo,
n-am recomandat nimanui sa renunte la joburi sau sa renunte la a-si creste copii de dragul Artei. pe de alta parte, nu cred ca un scriitor bogat sau tinut in puf de varii institutii ar scrie mai bine decit unul care impusca francul si scrie pentru ca nu poate altfel. nu cred ca la Schloss Solitude au fost scrise carti mai bune decit intr-un banal apartament de bloc, ci doar ca scriitorii s-au simtit mai bine acolo. sa nu absolutizam relatia dintre scris si nevoia absolut legitima de confort material… ar insemna ca paunescu sau dinescu (ultimul – de cind a dat de bani) ar trebui sa produca numai capodopere, iar dostoievski sau kafka au fost doar niste fraieri masochisti. alta e problema. constat, cu un fel de ciuda, ca societatea \”postmoderna\”, cu institutiile ei cu tot si cu fobia ei fata de valorile tari sau \”durabile\”, nu mai da scriitorului acea credinta in puterea artei majore care sa-l motiveze dincolo de nevoia de a face bani din literatura. iar literatura a incetat, nu din vina scriitorilor, evident, sa mai reprezinte o sursa de prestigiu social. si mai spuneam ca, intrucit e aberant sa regretam regimurile autoritare in care Arta si Literatura insemnau ceva, trebuie sa ne resemnam cu situatia de fata.
cit despre marile teme… nu cred ca au intru totul dreptate cei care spun ca temele sint indiferente si conteaza numai tratarea lor. o fi asa uneori, nu zic ba, dar o carte bine scrisa, cu o problematica \”majora\” (nu dau exemple ca sint uncool) va conta intotdeauna mai mult, valoric vorbind, decit o carte la fel de bine scrisa despre experiente fundamentale precum nodul de la cravata sau siretul de la pantofi.
pe bune, tare as vrea sa nu am dreptate.
Nu tin, domnule, cu nimeni. Te tachinam doar, asteptind momentul cind o sa-mi propui oleaca de abscise.
Daca te oferi sa faci graficul, ma angajez si eu sa-i pindesc pe Ovidiu Verdes, Filip Florian sau Ion Manolescu la terasa din spatele Muzeului Literaturii. Si sa-i trag in poza. Ca doar acolo imi fac veacul si eu.
Pentru Teodorovici, Lazarescu si Lungu nu garantez. Astia sint greu de prins in obiectiv, ca, de fiecare data cind ii vad in Bucuresti, merg toti din gard in gard.
Draga T.O. Bobe,
James Joyce a publicat ‘Portretul artistului la tinerete’ la 34 de ani, si ‘Ulise’ la 40. Nikos Kazantzakis a publicat ‘Alexis Zorba’ cand avea 63 de ani si celelalte romane au venit dupa aceea. Giuseppe Tomasi di Lampedusa s-a stins la 61 si ‘Ghepardul’ a aparut dupa moartea lui. Dostoievski avea 40 cand a aparut ‘Umiliti si obiditi’, si 45 cand a publicat ‘Crima si pedeapsa’. Panait Istrati a publicat la 39 ‘Kyra Kyralina’. Ne amintim ca prozatorii scolii de la Targoviste facusera legamant sa publice dupa 40 (nu, nu stiu pe nimeni azi sa spuna acelasi lucru, dimpotriva). Gabriel Liiceanu a publicat ‘Jurnalul de la Paltinis’ la 41, iar Mircea Cartarescu volumul I din ‘Orbitor’ la 40. Am putea extinde lista, fireste. Ma intreb daca despre oricare dintre numele amintite aici nu s-ar fi putut spune lucruri similare inainte de varsta de 40.
Asa arata situatia daca ne uitam doar la numere. S-ar putea face un tabel, cu reprezentarea pe doua axe: pe una varsta, pe alta numarul de carti. Si un studiu care sa includa, pentru relevanta, cateva sute de autori. Fireste, incercam sa ne imaginam analiza aceasta fara sa dam puncte in plus nimanui, fara sa tinem seama de situatiile personale, razboaie, dificultati materiale, situatia sociala a lumii lor. Hai sa fim obiectivi, fara sentimente, va rog, nu mai tineti cu autorii. Ce fel de analiza am obtine?
Pe de alta parte, putem aminti o serie intreaga de nume care pot fi gasiti nu la Muzeul Literaturii Romane, ci in spatele sau, atat la 35, cat si la 40, si la 50, si la 60 de ani, si sa nu fim siguri ce au scris. La portile Orientului si opera orala e o optiune, si ne amintim ca sunt editori care extrag material si din asta, in momente cand autorul nu mai e acolo sa chestioneze (ca un obraznic ce este) unele detalii ale contractelor.
vorbesti de parca ai fi unul dintre cei care le dadeau acum 20 de ani romanilor pasapoarte obligatorii si le aratau granita. Riscurile despre care vorbesti nu sint un dat natural.
In plus, nu inteleg cum ai reusit sa-i pacalesti pe americani sa te plateasca. Ce aritmetica ai invatat tu? Dupa calculele mele, daca toti am face ca tine, perioada aceea n-ar dura 140 de ani, ci ar tinde spre infinit.
Ca sa vorbim serios, nu cred ca are cineva indreptatirea morala sa-i pretinda lui Lucian Dan Teodorovici, de exemplu, sa-si lase vreo doua dintre preocuparile extraliterare (si, deci, sa-si sacrifice si copiii, nu doar pe sine) si sa scrie repejor, pina la 40 de ani, macar trei capodopere.
Cit despre scrisul intre miezul noptii si ora doua, ce sa spun? Privarea de somn ii poate face pe unii sa nu mai sesizeze diferenta dintre ironie si sarcasm. Si sa uite ce salariu avea Eminescu intr-o perioada.
Iar Paul cred ca acorda ceva puncte in plus nu doar scriitorilor tineri, ci si inaintasilor lor. Conform cutumei care ne-a fost multora inoculata in scoala si care spune ca un scriitor bun e un scriitor mort.
Draga T. O. Bobe,
Asadar, vrei sa spui, Solitude exista? Eu credeam ca e numai un motiv literar folosit de Daniel Vighi pentru a creiona paradisul si credeam ca a-ti face dosarul pentru acel loc e o metafora pentru trecerea cea de pe urma. Pe de alta parte, daca nu-i place in Romania, stii ca scriitorul valah are oricand optiunea de a emigra. Stii ca in alte colturi de lume tu, ca scriitor roman, esti intampinat cu o frumoasa jerba eliptică plina de inflorescente, o copie in miniatura a marii jerbe a literelor romanesti (cam asa cum orice Cupa la fotbal e insotita de un pui de Cupa). Avantajul e intotdeauna de partea scriitorilor aflati in exil, in special acum, de cand la conducerea Uniunii Scriitorilor se afla un autor din exil, care trudeste 24 de ore pe zi la propasirea disciplinei.
Tu gasesti oarecum dificil sa imbratisezi adevarul ca atunci cand un june opteaza sa scrie in limba romana, el/ea e constient(a) de riscurile inevitabile asociate aceastei alegeri. E imposibil sa faci literatura romana fara a cunoaste toate umilintele pe care tu le-ai amintit (ar trebui introdus un curs de supravietuire la Facultatea de Litere), si cred ca de fapt ai si omis cateva. Scriitorul roman stie deja ca poate fi mintit, furat, insultat, alungat, minimalizat, omis, respins, atacat, amanat si putem exemplifica toate aceste aspecte cu exemple relevante. Dar asa e normal, sa iei lovituri pentru insolenta de a scrie, aceste lovituri sunt amprenta patriei, eu le recunosc dupa ritmicitatea cu care vin si ele sunt cele ce imi transmit emotii, de aceste lovituri imi amintesc atunci cand aud imnul national. Tu astepti altceva de la patrie, ca de pilda sa existe recunoastere atunci cand se scrie o carte buna (exemplul tau era cu indelung pastrata carte a lui Razvan Radulescu) si, Sfinte Sisoe, te mai gandesti si la bani, adica ai vrea ca scriitorul roman sa fie si platit, daca nu cumva (ce utopie!) si respectat. Asta e imposibil, iar daca speri – ma ingrijorezi: vei cunoaste dezamagirea. Tu vorbesti de parca Knut Hamsun ar fi scris un roman intitulat ‘Satietatea’. Sau crezi ca Eminescu (al vostru) si-a scris opera in puf? Sau ‘Padurea spanzuratilor’ e un roman care n-ar avea la baza o trauma profunda? Nu uita ca ‘Steaua fara nume’ a fost scrisa in cele mai cumplite conditii pe care le-a avut vreodata un scriitor roman. Asa ca nu e nici o problema: ne vom scrie cartile intre miezul noptii si ora doua, iar la opt a doua zi vom fi inapoi la munca, si e foarte bine asa (eu sunt foarte multumit ca am scapat intreg si in viata, dupa anii 90). Singura alternativa pe care am identificat-o a fost aceea de a pleca din Romania, de a face un doctorat in Statele Unite si de a scrie de aici (ceea ce recomand cu caldura tuturor tinerilor scriitori cu care se intampla sa stau de vorba) pentru ca perioada nasoala in Romania va mai dura (dupa calculele mele) 140 de ani si nu sunt sigur ca vreunul dintre noi are atata rabdare. Dar dificultatile prin care trecem sunt irelevante, nu conteaza decat rezultatul (vezi articolul de mai sus, foarte lucid si foarte bun, dealtfel). E excelent cand Florin Lazarescu, de pilda, e pus fata in fata cu Mihail Sadoveanu. Asa isi cresteau spartanii copiii si eu din perspectiva aceasta citesc textul lui Paul Cernat: e ca o baie in mare de Boboteaza. Ce conteaza ca esti imbracat si ai o nicovala legata de picior, da-te Phelps, e splendid asa, e onorant sa te zvarcolesti in valuri legat la ochi cu tricolorul.
de data asta chirurgul critic face o taietura perfecta pentru ca diagnosticul e…perfect
de data asta chirurgul critic face o taietura perfecta pentru ca diagnosticul e…perfect
Draga Bogdan,
in primul rind, nu inteleg de ce folosesti pluralul. Vorbesti in numele unui colectiv de oameni ai muncii sau e pluralul maiestatii? Te salut si astept sa despicam firul pe viu.
In ce priveste sacrificiile scriitorilor, indiferent daca e vorba de poezie, proza sau de orice altceva, ii invit pe cei care le pretind sa citeasca si blogul Elenei Vladareanu. Cind discutia se poarta in termeni de supravietuire, si nu de confort, mi se pare o obraznicie sa strimbi din nas superior la productiile unor oameni atit de hartuiti.
Pe de alta parte, observ ca, in cazul sportivilor de la olimpiada, discutiile sint mai lucide. Se iau in calcul si conditiile de pregatire, inca de la vremea junioratului. In schimb, cind e vorba de literatura, se pretind capodopere de la oameni scoliti in anii 80 si 90. E ca si cum i-ai cere cuiva care a fost hranit cu hamburgeri din copilarie sa alerge suta de metri sub 10 secunde.
Iar, daca vorbim despre o recompensa simbolica, despre recunoasterea meritelor cuiva care chiar a facut un lucru bun, situatia e si mai grava. Nu poti pretinde nimanui sa isi sacrifice tot, pentru a primi in schimb, in cel mai bun caz, indiferenta. Asta ca sa nu mai vorbim despre umilinte. Amintiti-va citi ani i-au trebuit lui Razvan sa publice Teodosie cel Mic. Doar sa-l publice. A miscat vreun deget pentru asta cineva dintre cei care spera sa nu se „iroseasca” in scenaristica? Amintiti-va citi i-au trebuit Svetlanei Carstean sa publice Floarea de menghina.
In ce priveste intepatura lui Paul adresata celor care nu mai pot scrie decit la Solitude, ii pot spune ca scriitorii isi doresc sa ajunga acolo pentru ca sint tratati ca niste oameni, nu ca niste vrajitori pe care tribul abia asteapta sa-i sfirtece. Nici nu sint ridicati in slavi, nici nu li se bate obrazul pentru ca n-au satisfacut exigentele unuia sau altuia. Iar, daca sint publicati fara nici un onorariu, editorul are decenta de a-i anunta de la inceput despre situatia asta si de a le cere, macar formal, scuze.
Cit despre coerenta articolului, personal nu mi-a fost foarte clar daca scriitorilor li se reproseaza realizarea sau tema cartilor. Sau Paul Cernat crede ca tema face cartea? Asa cum il cunosc, sint sigur ca nu si ca e doar o problema de exprimare.
poate putin cam sumbra imaginea Literaturii de azi – insa nu foarte departe de adevar…
vorbesti (daca-mi permiti persoana a II-a (ne-am intilnit cindva) ca in anii interbelici: franc si atingind nervii organismului. Am citit cu mare placere si cu bucuria de a vedea ca existi.
Paul Cernat ne face serviciul de a anticipa cam cum ar putea sa ne arate necrologul. Cat despre observatia lui T.O. Bobe (postata mai jos), ne amintim de filmul ‘Andrei Rublev’, de Tarkovski: indiferent cat de adverse sunt conditiile din ambient, importanta e numai realizarea finala. Ce mai conteaza restul detaliilor? Oricum, e foarte bine ca asteptarile sunt la nivelul acesta: abia atunci merita sa joci.
Articolul atinge cel putin doua probleme autentice ale literaturii \”tinere\” din multe locuri in aceasta lume: infantilizarea(a propos de modelul Pascal Bruckner si involuntar-asimilata \”tentatie a inocentei\”) si \”omfalizarea\”, i-as spune eu, anume proclamarea experientei personale drept o forma de exemplaritate. Altfel, manieriesmele pot aparea de oriunde, fie ca te numesti Auster, Pamuk, sau altfel. Foarte interesant, zic eu, de discutat, de ce putini sau poate nici unul din prozatorii acestor doua decenii nu abordeaza teme \”sociale\”, sau cu un grad de \”generalitate\” mai mare? Sa fie un reflex al post-comunismului, care asociaza cumva naratiunea la persoana a treia(generic vorbind) cu ramasitele \”realismului socialist\”? Fenomenul nu se petrece numai aici si nu numai in literatura, m-as gindi la filmografia spatiului post-comunist. Ma opresc aici. Paul Cernat ridica probleme care merita si o discutie teoretica, sau una care sa le confere o identitate alta decit simpla evaluare. Si, o urare intirziata lui Paul pentru aniversarea zilei de nastere. Nu suntem chiar in 5 august, insa macar nu a trecut luna
se cheama bret easton ellis, nu breaston ellis
Draga Paul,
poate ca atunci cind Observator Cultural va publica povestiri si va plati pentru una echivalentul onorariului pe care il lua Sadoveanu de la Viata Romaneasca, vor aparea si prozatorii pe care ti-i doresti. Poate ca scenariile nu-i vor devora lui Razvan Radulescu resursele, iar Ionut Chiva, in loc sa-si bata capul cu Hemingway, isi va cumpara un Sauer si doi prepelicari si va pleca prin balti, ca sa-si caute inspiratia pentru marile teme.
excelent articolul