În Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944 (Editura Polirom, 2015), Vladimir Solonari, universitar american originar din Republica Moldova, se ocupă de una dintre ipostazele de coşmar ale istoriei româneşti contemporane: purificarea etnică din timpul guvernării mareşalului (cu şi fără Garda de Fier). Căci divorţul survenit – destul de repede – între partenerii de guvernare, anume ostaşul ultranaţionalist şi gruparea paramilitară a legionarilor, nu a însemnat şi abandonarea conduitei convenite împreună, ci doar un mod de a obţine, prin răfuială, privilegiul de a pune în aplicare pe cont propriu politicile plănuite. Faptul arată cu limpezime că, în preajma războiului mondial secund şi după declanşarea lui, nu era nevoie să fii legionar pentru a duce o asemenea politică. Pe platforma extremismului se etalau la vedere mai multe forţe politice româneşti, consonante în ce priveşte ţintele politice.
Poate a sosit momentul de a spune că, în momentul venirii lui la putere, Antonescu nu era doar un militar cu un profil public clar. El era, în primul rînd, exponentul Armatei române sau, în orice caz, al Marelui Stat Major al acesteia. Nici nu putea fi imaginat altminteri într-o structură riguros ordonată ierarhic, a cărei disciplină se întemeia pe ordin, nu pe consimţămînt. De aceea, a vorbi despre divorţul sîngeros dintre legionari şi Armată înseamnă, de fapt, să se facă referire la abandonarea extremismului brun preponderent civil în favoarea unei versiuni militare şi sistematic implicate în violenţa promovată cu mijloacele Statului. În această lumină, nu este de mirare că Germania nazistă a preferat să coopereze cu regimul antonescian, şi nu cu tinerii exaltaţi, irascibili şi mai greu de controlat în reflexele lor din Garda de Fier.
Vladimir Solonari socoteşte că „…purificarea etnică a fost o politică concepută de elite şi implementată la ordinele oficialilor de cel mai înalt rang din guvern“. Trecerea la fapte nu s-a făcut însă fără existenţa unei atmosfere mai mult sau mai puţin tacite de susţinere a acestei politici, după acelaşi autor. „…Chiar dacă în timpul dictaturii militare supravegherea poliţienească a fost generalizată, doar rareori s-a recurs la represiuni împotriva membrilor majorităţii etnice, iar opinia publică a sprijinit în general regimul şi politica sa de alianţă cu Germania nazistă pînă în ultimul an al războiului“.
Idealul avut în vedere de mareşal şi de colaboratorii lui era obţinerea unei naţiuni române cît mai pure; doctrina nu era de mare originalitate, în atmosfera europeană saturată de propaganda nazistă în favoarea rasei ariane epurate de străini. Cu toate acestea, naţiunea omogenă ce putea fi obţinută prin „ingineriile“ sinistre concepute şi puse în acţiune de la nivel central nu avea cum conduce la puritatea etnică visată, ţinînd seama de însăşi istoria formării poporului român. Rămîne frapant faptul că, neîmpiedicîndu-se de această evidenţă, un întreg aparat de stat a urmat o linie politică atît de perdantă. O explicaţie ar putea fi politica alierii cu forţa europeană percepută ca fiind cea mai tare, dacă nu cumva o asemenea alianţă devenise, pur şi simplu, obligatorie, după cedările anglo-franceze în criza cehoslovacă, şi nu numai. Ipoteza oportunismului de stat nu trebuie înlăturată din discuţie, oricît de puţin flatantă pare să fie. O altă posibilă pistă recomandată atenţiei explicative ar fi, eventual, o anume invidie etnică faţă de minoritarii mai instruiţi şi mai prosperi. Acestora li s-ar adăuga rasismul şi detestarea minoritarilor subalterni, lipsiţi de educaţie şi de mijloace de viaţă, şi deci mai expuşi universului delincvenţei. Mai probabil toate aceste tentaţii şi constrîngeri, alături de prejudecăţi, de fanatisme şi de intoleranţă – la modă în epocă în întreaga Europă – au acţionat împreună.
Vladimir Solonari caută, în acest hăţiş de probleme sensibile, răspunsuri cît mai adecvate, deci cît mai nuanţate. Un singur exemplu în această direcţie: discutarea pogromului de la Iaşi, din ajunul declanşării campaniei antisovietice, chestiune care părea elucidată, în linii mari, de istoriografie. Teza că iniţiativa ar fi aparţinut legionarilor şi aceea conform căreia Armata germană ar fi avut iniţiativa au fost deconstruite de Jean Ancel, care a atribuit răspunderea mareşalului Antonescu însuşi. Acum însă, luînd notă de ordinul către Armată emis în 4 iulie 1941 de către mareşal, prin care excesele din capitala Moldovei erau socotite o mare ruşine pentru Armată, punînd-o pe aceasta într-o lumină cu totul nefavorabilă, îl determină pe autor să se întrebe dacă nu cumva explicaţia anceliană era prea fragilă şi nu s-ar cuveni revizuită, măcar în parte. „Dacă Antonescu a fost autorul masacrului, de ce a ordonat anchete asupra evenimentului şi l-a condamnat ca pe o ruşine naţională, în loc să rămînă la versiunea iniţială, mai profitabilă din punct de vedere propagandistic?“ Vladimir Solonari înclină pentru acceptarea unei teze a haosului, a violenţei aşa-zicînd populare şi a pierderii controlului de către autorităţile incapabile să evalueze realist situaţia din teren. Într-un fel, explicaţia pare mai uşor de acceptat ca plauzibilă. La o privire mai atentă asupra implicaţiilor ei, însă, interogaţia de la temelia explorării istorice rămîne. Căci este greu de crezut că, sub autoritatea statului totalitar militarizat, chiar şi după pierderile teritoriale – dar, în acelaşi timp, după reprimarea crudă, neconcesivă, a „rebelilor“ legionari –, putea exista atîta spontaneitate în rîndul civililor încît să treacă, în consonanţă cu militarii, la practici pogromiste, fără teama de reacţia autorităţilor de stat mai înalte. Pe de altă parte, rămîne neclar cum au putut avea iniţiative criminale grupuri de soldaţi şi de ofiţeri care, prin definiţie, nu se puteau pune în mişcare decît la ordine superioare. Căci a ucide fără oprelişti civili minoritari doar dintr-o nevoie de răzbunare etnică ori chiar şi numai pentru a-i jefui nu era, totuşi, atît de la îndemînă nici măcar în circumstanţele de mare tensiune şi frustrare colectivă care au precedat intrarea României în războiul contra sovietelor.
Mai observ şi că, explicînd astfel circumstanţele, Vladimir Solonari ia o parte din vina morală de pe umerii mareşalului şi a apropiaţilor lui, pentru a o deplasa către categoriile de populaţie implicate nemijlocit. Cu alte cuvinte, nu mai apare ca principal vinovat vîrful elitelor politice ale României acelor vremuri, ci însăşi mulţimea românilor din Iaşi. Să fie oare preambulul unei anateme aruncate asupra unei majorităţi a populaţiei româneşti interbelice din capitala Moldovei şi, făcînd încă un pas, a întregii Românii? Rămîne de admis că a existat o stare de spirit antisemită şi antiminoritară românească întreţinută atent de întreaga propagandă extremistă interbelică – la fel ca în alte ţări –, dar de aici pînă la responsabilizarea mulţimilor anonime saltul trebuie făcut cu o prudenţă niciodată excesivă. Mai grăbită, Hanna Arendt socotea, la vremea ei, România drept ţara cea mai antisemită din răsăritul european. Noile cercetări istorice însă pot restitui adevărul cu mai multă fineţe. Fiindcă nu toţi cei ce tac aprobă sau împărtăşesc programele criminale.