Richard al II-lea regia: Yukio Ninagawa
Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, aflat la cea de-a X-a ediție, s-a desfășurat între 14 și 23 aprilie și a coincis cu împlinirea a 400 de ani de la moartea dramaturgului. „Shakespeare For All Times sau Shakespeare pentru eternitate“ a fost deviza Festivalului, făcînd ecou versurilor sale: „Nu-i marmură, nu-s lespezi de morminte regești, mai mult ca versul meu să țină“ (Sonetul 55) .
Ca întotdeauna la Craiova, Festivalul a fost un mănunchi de propuneri, de la spectacole mult așteptate la surprize sau chiar la deziluzii, căci nu poți fi dezamăgit decît de cei pe care i-ai iubit, de la expoziții și concerte la lansări de carte, orchestrate, ca întotdeauna, de neobositul Emil Boroghină și de echipa sa. Din acest preaplin inegal de titluri, am preferat însă să mă opresc pe o trăsătură care mi se pare că s-a impus cu precădere și anul acesta. Și anume, tema Puterii la Shakespeare, între legitimitate și abuz, temă ce traversează ca un foc răvășitor marile sale piese istorice, ciclul britanic sau tragediile romane și, în general, de îndată ce apare un cap încoronat. De la cei doi Richard ai săi, cu toți curtenii lor, la maleficul Thane of Cawdor (Macbeth), toți se luptă pentru o coroană, visează să urce pe un tron, de care se agață pînă în ultima clipă, căci, pentru a răstălmăci psaltirea, greu îi e sufletului să se despartă de tron…
O cavalcadă de samurai shakespearieni
Prima seară a debutat în forță, un Richard al II-lea japonez, cu samuraii lui între două lumi sau culturi, sub șocul căruia am exclamat cu bucurie, da, sîntem la teatru, un mare teatru, lucrurile serioase au început! Un alt Richard, al III-lea, venit din Berlin, avea să încheie în splendoare aceste zece zile de teatru, inegale, dar în care ne-am pierdut adesea cu o certă satisfacție. Richard al II-lea este o piesă rar jucată, un text ce deschide seria dramelor istorice shakespeariene, dens, cu intrigi de curte și istorii medievale ce se ciocnesc în zăngănit de arme, crime și jocuri periculoase, mereu în preajma și pentru un tron. Dar un text legat mai întotdeauna de experiențe și spectacole inovatoare. Richard al II-lea a deschis, în 1947, Festivalul de la Avignon, spectacol pus în scenă de Jean Vilar, care interpreta și rolul titular. După experiența exaltantă a nopților de la Avignon, a urmat, peste cîteva decenii, Richard-ul Arianei Mnouchkine, violentă cavalcadă de samurai shakespearieni, sub pînzele ce se învolburau pe scena Teatrului du Soleil, ce ne transportau într-o lume departe și totuși aproape, o lume plină de culori și de zgomot, o Japonie imaginară și totuși familiară codurilor europene, de n-ar fi fost numai povestea shakespeariană. Am regăsit același balans între lumi, acest dans elegant între epoci, în spectacolul japonez al trupei Saitama, în regia lui Yukio Ninagawa. Drumul e, de astă dată, în celălalt sens: venit din Japonia, spectacolul își apropriază eroii shakespearieni, încercînd un hibrid original, elemente din cultura occidentală, prinse în țesătura densă a spectacolului. Desigur, costumele și stilul de joc pot aminti de Ran, filmul lui Kurosawa, transpunere niponă a Lear-ului shakespearian, dar împrumutul nu se oprește aici, există un transfer cultural evident, țesătura e pestriță, se adaugă muzica languroasă a tangourilor argentine, costume sobre și elegante de dansatori de tangou, kimonouri și săbii tăioase de samurai, fotolii rulante de handicapați. Spectacolul se înscrie pe această linie de contraste, fără încetare străbătută în ambele sensuri. Așezați pe gradene, spectatorii înconjoară pe trei părți aria de joc. O cortină de întuneric și, brusc, sub lumina vie și în acordurile unei muzici antrenante, înaintează cîteva zeci de bătrîni, în fotolii rulante, împinși de tineri zvelți, fete sau băieți. Toți se ridică apoi și, în acordurile unui tangou, dansează în mijlocul scenei, bătrîni și tineri. O cortină de întuneric ne separă și ne regăsim la castelul Windsor, unde doi tineri nobili, Bolingbroke și Mowbray, se înfruntă în fața regelui: versul shakespearian în haina sa niponă se impune aprig, cu o violență neașteptată. Richard II este un adolescent androgin, cu părul blond, ce apare ca o pată de lumină în mijlocul acestor siluete brune ce se mișcă după o coregrafie precisă, ca un corp colectiv și reactiv. Cei doi aleg să se înfrunte într-un duel judiciar. Practică medievală a ordaliei, duelul judiciar trebuia să aducă proba de partea cui era dreptatea divină, iar momentul creează, într-adevăr, în spectacol o atmosferă medievală și poetică. În spațiul de joc central se desprind din întuneric, pe două intrări laterale, doi călăreți pe niște cai-manechine imenși, sub care se ascund doi actori, dar cu un hipernaturalism ce aduce o notă de legendă, călăreți ieșiti din noapte sau din infern. Regele oprește duelul, îi surghiunește pe adversari și-și oprește un favorit, pe care-l dezbracă cu o lovitură de sabie și îl invită la dans. Tangou! Spectacolul curge astfel între scene de violență și momente erotice rezolvate în ritmuri argentine, într-o lume contemplată de bătrîni neputincioși, dar din ce în ce mai prezenți. După carnajul final și încoronarea noului rege, Henric al IV-lea, tot ei încheie piesa sau aduc morala, tineri și bătrîni dansează același tangou languros, căci viața curge mai departe. Intervenția actorilor vîrstnici face parte din politica teatrală a regizorului. Saitama Arts Theatre e alcătuit din două trupe, Saitama Gold Theatre, lansată în 2006, de actori peste 55 de ani, unii neprofesioniști, și, din 2009, Saitama Next Theatre, o trupă cu tineri actori. Acest amestec de generații, unic în lume, pleacă de la o constatare simplă: în Japonia trăiesc astăzi cei mai mulți centenari, populația îmbătrînește, iar teatrul încearcă să reprezinte o oglindă a acestei societăți.
Spectacolul lui Ostermeier cu Richard al III-lea ilustrează, fără îndoială, cel mai strălucit această temă a iubirii nestăvilite de Putere, dramele și ororile pe care le provoacă. Dar cum am scris deja recent despre el în presa românească, nu pot decît să reamintesc că a încheiat acest palmares craiovean, împlinind toate așteptările, pînă la incandescență, și că Richard Ostermeier a fost distins cu Premiul Internațional Shakespeare, acordat de Festivalul Internațional Shakespeare și de British Council România.
Iulius Cezar, produs de Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova, e pus în scenă de regizorul american Peter Schneider, care este la a doua sa întîlnire cu trupa craioveană. Ni se spune că e campion mondial de bridge și că a lucrat 17 ani la Walt Disney Company, e pasionat de filme live și de animație. La Craiova a adus în echipă o creatoare olandeză de video design, Irma de Vries, care a „îmbrăcat“ spectacolul cu mult talent și imaginație grafică, dîndu-i ritm și fluditate, suprapusă pe o scenografie (a lui Adrian Damian) simplă și eficace. Problemele intervin însă cînd lucrează cu actorii, pe care nu-i sprijină destul, creînd un soi de confruntare dificil de asumat, noi tehnologii versus prezență vie a actorului. Este, poate, și o problemă generală a regizorilor care lucrează cu actori într-o limbă pe care n-o cunosc și în care nu pot simți ritmul, nuanțele, accentele. Ceea ce, din păcate, e deosebit de important în acest text, unde discursurile politice schimbă mereu soarta personajelor, linia piesei… Nu m-a convins nici traducerea, de pildă, celebrul discurs al lui Marc Antoniu lîngă cadavrul lui Cezar, menit să sprijine conjurații și care întoarce mulțimea împotriva lor: „Dar Brutus spune că iubea puterea. Și Brutus e un bărbat cinstit“ devine aici „Brutus este un om onorabil“, ceea ce sună puțin ca la conul Trahanache. Desigur, regizorul subliniază că piesa vorbește „despre cum istoria se repetă, despre răsturnări de regimuri politice…, pericolele unui conducător charismatic etc.“, ceea ce, teoretic, e just, dar pe scenă nu convinge.
O biată coroană de hîrtie
Dimpotrivă, Romeo Castelucci nu alege cheia adaptării contemporane, totul se proiectează pe fond de ruine romane, la acest Festival, în holul imens al Universității din Craiova, dale de marmură albă și scară maiestuoasă, sau în săli de muzee, în turneele jucate în Franța. Castelucci a creat prima dată Iulius Cezar în 1997, „după Shakespeare și istoricii latini“, contînd pe economia verbului și grandoarea arhitecturală antică. Discursul ce comenta asasinarea lui Cezar propunea, de fapt, o reflecție despre retorică și puterea verbului manipulator, în fond, despre sensul ascuns al politicii. De fapt, ceea ce am văzut la Craiova, subintitulat Pezzi staccati (piese detașate), este o versiune light a acestui spectacol din 1997. El se deschide cu un personaj numit „…vskij“ – un rest din Stanislavski – sau poate Cicero, modelul oratorului antic, care-și filmează cu un endoscop vibrațiile corzilor vocale și pe care le proiectează pe un ecran. Iese din scenă, iar pe solul de marmură avansează cu pași tîrșiți un bătrîn nevolnic în togă roșie. Este Cezar. Se oprește și face un gest ce declanșează brusc un zgomot amenințător, continuă să gesticuleze și, cu fiecare mișcare, zgomotele se prăvălesc asurzitoare. În spatele puterii absolute se ascunde un bătrîn neputincios, puterea e șubredă. Cezar e ucis cu cîteva lovituri de pumnal, ca un ritual hipnotic, corpul înfășurat în toga roșie e tîrît spre ieșire. Un alt personaj, cu torsul gol, după moda antică, urcă la tribună și pronunță celebrul discurs al lui Marc Antoniu. Rosteşte, dar cuvintele nu sînt decît niște sunete tîrșite, smulse cu efort din cioturi de corzi vocale, actorul a suferit realmente o excizie a laringelui. Această voce „rănită“, explică regizorul, „cojește pielea cuvintelor, le descarnează. Fiecare cuvînt devine, astfel, o plagă sîngerîndă“. Spectacolul șochează și poate deruta, dar în același timp devine clar, dacă ne gîndim la definiția teatrului cruzimii, a lui Artaud, căci Castelucci, bizar și provocator, caută șocul și o emoție de tip cathartic.
Flamandul Luk Perceval a montat Macbeth la Baltic House Festival, teatru din Sankt Petersburg, în mai 2014. În România, Perceval s-a făcut cunoscut toamna trecută, la FNT, cu Front, după romanul lui Erich Maria Remarque, Pe frontul de Vest nimic nou, și alte texte despre Primul Război Mondial. Un spectacol ce avansa masiv cîteva ore, repetitiv și copleșitor. De data aceasta, Perceval a știut să treacă la esențe, să extragă din piesa lui Shakespeare partea ei de otravă, de esență mortală. O versiune concentrată, hipnotică, un soi de huis clos, o dramă închisă, într-un spațiu de tenebre, ca o noapte permanentă a crimei. Corpuri de femei goale, acoperite de plete negre, se leagănă pe niște ștăngi în spatele scenei, ca niște strigoi. Vrăjitoarele se înmulțesc, în final vor fi șase, duhuri rele, femele deșuchiate, fără prorociri, dar acompaniind alunecarea lui Macbeth în crimă. Macbeth (Leonid Alimov), masiv, cu privirea tulbure, e îngenuncheat în fața unei căldări cu apă, în care-și cufundă cu disperare capul, răcorindu-și gîndurile, spălîndu-și cu încrîncenare păcatele. Lady Macbeth (Maria Șulga) are ceva din grația unei feline, persuasivă și perversă, îl domină clar sexual și-l împinge spre crimă, cedînd însă prima tensiunii macabre. Spectacolul se concentrează pe cei doi, dar cel de-al treilea personaj apare clar ca fiind Puterea, simbolizată aici de o biată coroană de hîrtie. Și dacă textul este redus la maximum, făcînd aproape inutile traducerile proiectate, o replică se aude clar și încheie eșecul mizerabil al eroului: „Viața e o balivernă povestită de un idiot, plină de zgomot și de furie și care nu are nici un sens“.