„Puţintică diplomaţie“
Jocuri cu mai multe semnificaţii într-un regim curat constituţional
- 22-06-2012
- Nr. 629
-
Roxana SORESCU
- ANUL CARAGIALE
- 4 Comentarii
Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! Trahanache O scrisoare pierdută aduce în scenă trei generaţii de liberali: postpaşoptiştii, ramoliţii beneficiari ai gloriei trecute (Agamiţă Dandanache); liberalii solid instalaţi la putere în 1883 (Trahanache, şef politic al puterii locale, şi Tipătescu – prefect, reprezentant al puterii centrale); tinerii disidenţi liberali, independenţii, exasperaţi de imposibilitatea de a accede la beneficii, luptînd cu arma presei împotriva unei situaţii mult prea stabile (Caţavencu). În ajun de alegeri şi în ziua alegerilor, personajele folosesc ca arme de luptă intrapartinică şantajul, bastonul şi ironia. Şantajul e o armă strategică. O folosesc: Caţavencu împotriva puterii instalate (adică împotriva lui Trahanache şi Tipătescu – prin Zoe); Farfuridi şi Brînzovenescu contra trădării (scrisoarea anonimă trimisă la centru, şantaj înăbuşit în faşă de vigilenţa lui Tipătescu); Trahanache împotriva lui Caţavencu (poliţa falsificată); Zoe împotriva lui Tipătescu (şantajul sentimental: „Fănică! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?“) şi împotriva lui Caţavencu (umilitorul umilit va conduce manifestaţia în cinstea rivalului triumfător); vechiul luptător Agamemnon contra becherului. Rămîne deschis şantajul viitor: poliţa falsificată se află în bună păstrare la Tipătescu. Bastonul este folosit de Tipătescu împotriva lui Caţavencu, după ce acesta nu se lasă […]
Acest articol,predat in licee,ar dumiri multe minti,si ar duce precis la intelegerea profunda a celui care a fost OMUL ,I.L.Caragiale.Numai in cunostinta de cauza ,noua generatie poate face comparatia ieri-azi. Dupa cum se intrevede azi, suntem sub semnul lui Harpocrate, zeul reprezentat cu degetul la gura. (Batista pe tambal).
ba imi place, am citit si am sa recitesc mai in liniste ce ati scris, dar ma grabesc sa spun ca am sentimentul ca studiul pe care l-a facut i.l.caragiale a capatat functia unui blestem sau al unui avertisment – nu stiu cum sa-l numesc mai bine, tot asa cum a fost privita balada miorita la adresa temperamentului romanului; am avut brusc revelatia ca i.l.caragiale l-a ” anuntat” pe silviu brucan; ori poate ca silviu brucan se lamurise tot prin intermediul operei despre care tot vorbim inainte de a fi spus celebrele cuvinte care au atras atatea comentarii; dar imi place materialul si maarturisesc ca mie, un muritor de rand care se duce la catedra cu speranta de a mai salva niste suflete si pe al sau tototdata, imi foloseste si il pretuiesc
NU MAI E NEVOIE SĂ NE GÎNDIM LA EL
Sîntem demult, Permanent, VAI ! TOŢI ! atît de profund încît inimaginabil, Personajele LUI CARAGIALE în piese de teatru REALISTO-FANTASTICE în fiece Clipă, mai mult decît ar fi visat El la Berlin.
Acesta este OMAGIUL GENIAL pe care i-L aducem NOI zilnic,
Superb Inconştienţi, Liberi şi Mitocani Autentici.
N-avem a ne plînge, Spectacolul e-n TOI, şi e SUPERB !
Puţintică VESELIE, Stimabile ! Ce naiba !
De n-ai UMOR nu poţi avea nici tristeţe, PAROL ! HÎC !
ÎMPINGE-MĂ S-AMEŢESC ! HAM NEVOIE !
*aceasta tristetze* ma cuprinde intotdeauna vazand cum un *centenar* chiar „trece”, in siaju’ unor suspine, oftaturi, ragaieli, ragete, urlete, cutzite bagate-n spate etc. etc.
Cui ii mai pasa, stimata autoare, de nea Iancu? Care-a fo’, poate – ca , uite, sa umfla-n mine ranza mandriei natzionale – al mai dihai „cetitor” al sufletului omenesc de dupa *marele englez*?
Sa va fie *rushine*, bai, *miticilor*!
Nea Marin