N-am să-l uit niciodată pe Radu.
În momente de descumpănire în fața unor realități umane de nedorit, mă redresez la gîndul că loialitatea și dialogul sincer există și îmi aduc aminte de întîlnirile cu el și cu Vera Sandor, soția lui, în anii cînd lucram la Institutul Cervantes din București. Mă emoționează faptul că, din 2004, noi trei, Radu, Vera și cu mine, sîntem, vom fi împreună, inconjurînd singurătatea Omului pierdut.
Textul de față nu își propune o analiză de tip traductologic a talmăcirilor în limba română ale unor cărți scrise în limba spaniolă și selectate de Radu Niciporuc, unele traduse de el însuși și altele de Ileana Scipione, ci doar încearcă să puncteze două aspecte care se desprind din această activitate: pe de o parte, necesitatea interioară a lui Niciporuc de a se confrunta cu scrieri care, evident sau subteran, sînt marcate de accente personale ale autorului respectiv și, pe de altă parte, importanța lor în ceea ce privește deschiderea spre noi și variate interpretări ale literaturii hispanice, vizibilă și în bogata critică românească (din care am spicuit doar cîteva fragmente) suscitată, mai ales, în jurul romanului Omul pierdut de Ramón Gomez de la Serna, primul text cu care Radu Niciporuc pășește în vasta lume a literaturii în limba spaniolă.
Scriitori spanioli traduși la Fabulator
Viața și scriitura lui Radu Niciporuc au fost impregnate de o căutare neobosită a autenticității, departe de convenții ipocrite, legate de gîndul la o aciuire de tip parvenit.
Dorinţa de independență îl conduce şi la crearea, în 2003, a propriei sale edituri, expresiv botezată Fabulator, o editură de nișă, „fruct al pasiunii mele pentru literatura spaniolă“ (plătind totul din salariul său de inginer navigator).
Punctul de pornire al acestei aventuri de factură quijotescă – în sensul de profund altruistă – a fost editarea în 2004, în traducere proprie, a romanului Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna. În același an, 2004, tot în traducerea lui Niciporuc, apare romanul semnat de foarte apreciata scriitoare Carmen Posadas, roman subtil și ironic, legat de întîmplări din înalta societate madrilenă, sugestiv intitulat Mici infamii, precum și cărțile, și ele înscrise în tendința de descoperire a interiorității atît de dragă autorului nostru, care sînt Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges și Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares, ambele de Fernando Sorrentino, traduse și prefațate de Ileana Scipione, foarte prezentă la Editura Fabulator și în anii următori, cu traduceri din Vázquez Montalbán sau Rodrigo Brunori.
În 2006 apare, în traducerea lui Niciporuc, Fascinația cuvintelor, o carte „foarte nebună“, scrisă de Julio Cortázar împreună cu Omar Prego Gadea, o conversație între cei doi scriitori centrată pe necesitatea de a a găsi modul de „a trece“ de la realitatea exterioară la cea interioară, „trecere“ pe deplin realizată de Gómez de la Serna în Omul pierdut, ambele cărți situate pe linia de căutare și exprimare a sinelui, contagioasă pentru devoratorul de literatură de adîncimi care era Niciporuc. Traducîndu‑le, își punea la încercare propriile posibilități de desfășurare în fascinanta lume a cuvintelor și în capacitatea de reînnoire a folosinței lor, tocită de vorbirea plată. În același sens se exprima și protagonistul cărții Povestirile Evei Luna, traduse tot de Niciporuc, după stingerea Editurii Fabulator, la Humanitas, în 2008: „Tu gîndeai în cuvinte, pentru tine limbajul este un fir nesfîrșit pe care-l depeni, de parcă viața ar fi creată întimp ce povestești“. Ultima lui traducere va fi romanul Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza, publicat tot de Editura Humanitas, în 2010. Cu gîndul la locul unde inginerul de navă Radu Niciporuc își plăsmuia scrierile, ca autor sau ca traducător, adică „pe mare“, în pauzele de lucru, mi se pare potrivit să citez una din miile de formulări succinte ale lui Gómez de la Serna, celebrele „greguerías“: „Cuvintele sînt pești care trec rînd pe rînd și care nu au nevoie de apă, ci de hîrtie“.
„Omul pierdut și o navă pierdută“
În numărul 9 din „Jurnale de babord“ din Literomania, în textul „Omul pierdut și o navă pierdută“, Niciporuc lasă să se întrevadă că, pentru reușita unei traduceri, e necesar ca scriitorul să aibă revelația corespondenţei secrete cu realitatea din spatele realității. Numai aşa poate porni la organizarea cuvintelor, reușind să nu cadă în „capcanele“ lor: „Cînd am zărit profilul lui Normandie la terminalul de containere de la Hamburg, am simțit, într-un fel nelămurit, că voi izbuti să duc la bun sfîrșit traducerea lui Hombre perdido, romanul atît de straniu și greu de clasificat al lui Ramón Gómez de la Serna. Poate m-au ajutat mai mult poveștile țesute în jurul nefericitului container, decît ce credeam eu că erau abilitățile mele de traducător“.
Se referă la accidentul produs de excesul de băutură al echipajului, ciocnirea navei cu o stîncă, și la urmele „grele, vizibile chiar și după reparații. Fisurile pe care le vedeam evoluînd mi-au creat o stare specială, fără de care n-aș fi ajuns să-mi duc traducerea la bun sfîrșit, nu însă fără a trece prin chinul inventării unor cuvinte: înrubicondulire, borfotreapă, borfocirlă, tîrfofesă, înzdrențătare, zbîrnogroază etc.“.
Și iată ce spune Vera Sandor răspunzînd rugăminții de a-mi împărtăși unele trăiri literare ale lui Radu, legate de traduceri: „Nu am reușit să pun în cuvinte toată aventura traducerii, aventura pe care am trăit-o împreună cu Radu, cu intensitate, cu pasiune. Ne jucam împreună inventînd cuvinte și el a povestit de multe ori cum am inventat TÎRFOFESĂ. Îmi vine să rîd și acum. Avea cu cuvintele o intimitate specială și foarte, foarte muzicală“. Nu pare nepotrivit să adaug aici o „greguería“ ramoniana: „În dicționar toate cuvintele se joacă cu noi de‑a v-ați ascunselea“.
El însuși afirma, în interviul cu Adela Greceanu din Dilema veche, nr. 653, 2016, că din traduceri „am învăţat chestiuni de tehnică, de asamblare a paragrafelor, arta contrapunctului literar, lucruri pe care nu le-am citit în alte părţi, că n-am urmat cursuri de creative writing. Lucrurile s-au rostogolit în timp şi au trecut printr-o fructuoasă, zic eu, experienţă de traducător, care mi-a permis să intru în intimitatea textelor, să înţeleg cum e fabricată o povestire, cum e fabricat un roman, un text serios de literatură cu miză înaltă“.
Radu Niciporuc a întîrziat să pornească fățiș pe drumul literar – în 2003 creează editura citată, în 2004 semnează primele traduceri, din 2008 începe să publice unele povestiri originale în reviste de prestigiu şi de-abia în 2016 publică primul volum de proză, atît de bine primit de critică, Pascal desenează corăbii. Poate că unul din motivele acestei întîrzieri să pornească din totala lui lipsă de îngîmfare, strîns legată de onestitatea care îl caracteriza – şi citez din nou din cele spuse de Vera Sandor: „Din cauză că nu era absolvent de filologie era și intimidat, și admirativ față de filologi. Am luptat cu el să își recunoască talentul natural pentru scris, dincolo de orice diplomă“. La rîndul lui, Radu declara, într-unul din interviurile realizate după obținerea Premiului pentru Debut oferit de revista Observator cultural: „Sînt om al mărilor, născut la Cluj, inginer la Flota de pescuit oceanic. Am cutreierat lumea în lung şi-n lat, în Las Palmas, citind Rayuela şi vorbind cu docherii, am învăţat spaniola. Impresionat de romanul lui Cortázar, am citit în singurătăţile mele, adesea istovitoare, şi cărţile celorlalţi mari scriitori sud-americani“. (Dar, după cum am văzut, a citit şi literatura hispanică peninsulară, cu care a și început seria traducerilor la Editura Fabulator.)
Metafore misterioase, fantasme personale
Adriana Bittel scrie, într-un frumos articol din Formula AS , despre cît a fost de uimită cînd a aflat că Niciporuc nu are studii filologice, el, „singurul (deși avem destui hispaniști buni) care s-a încumetat să traducă în românește un roman, Omul pierdut, al marelui scriitor avangardist spaniol Ramón Gómez de la Serna“. Era pentru prima dată în România cînd, cu excepţia unor texte scurte publicate în reviste de avangardă din anii ’20, se publica traducerea unei cărţi ramoniene, unul dintre cele mai enigmatice texte din literatura contemporană spaniolă, debordant de metafore misterioase strîns legate de fantasme personale greu de descifrat, uneori chiar imposibil, chiar și pentru un cunoscător al vastei sale opere. Romanul se prezintă însoțit de două emoționante texte, „Scurta notă empatică de acompaniere terapeutică“ și „Scurta și antipatica notă de teorie psihanalitică“ de Vera Sandor, membru al Societăţii Române de Psihanaliză – îi mulțumesc, din nou, pentru felul generos și prompt cu care a răspuns sugestiei mele.
Prețuită și întotdeauna la zi cu literatura, Simona Sora consideră „excelentă“ traducerea, iar aceste Note bine-venite, în contrast cu „vechea şi neîmpăcata precauţie defensivă a criticii româneşti faţă de psihanaliză“, și le alătură „analizelor lui Didier Anzieu, ale lui Corin Braga; istoria literară, critica biografică şi sociologică ar trebui să le rămînă, pentru limpezire şi arheologie autorizată, profund îndatorate“ („Oameni pierduţi și nebuloase agresive“, Dilema veche, nr. 412, ianuarie 2011).
Tot Simona Sora, într-un eseu esențial pentru studierea literaturii de tip personal, Regăsirea intimității. Corpul în proza românească interbelică și postdecembristă (Cartea Românească, 2008), afirmă despre Ramón Gómez de la Serna: „unul din cei mai originali prozatori spanioli din toate timpurile e extrem de apropiat în zona romanelor nebuloasei de M. Blecher“ – și reproduce un lung citat din Prologul la Omul pierdut.
În eseul „Ramon Gómez de la Serna în româneşte“ din România literară, nr. 48, 2004, profesorul Ion Pop consideră cartea drept „spectaculoasă compoziţional şi stilistic“, prin „extrema mobilitate a imaginaţiei, prin excelenţă analogică, metaforică“, cu o permanentă deschidere „către orizonturi promiţătoare de revelaţii“, „fascinant spectacol lingvistic“. Și analiza Deliei Ungureanu din Observator cultural, august 2005, intitulată „Un roman baroc despre eternul periplu spre moarte“, este centrată pe ideea de „metapoem“. De fapt, întreaga operă ramoniană de ficțiune se desfășoară nestructurată liniar, ca o serie de texte foarte apropiate de ceea ce înțelegem prin poeme în proză.
„Citirea ar însemna, de fapt, o ascultare“
Plănuiam ca la aniversarea – anul acesta – a împlinirii a o sută de ani de la apariția a trei cărți caracteristice ramonismului, și anume Senos, Greguerías și La viuda Blanca y negra, să‑i propun lui Radu Niciporuc o traducere „la patru mîini“ în limba română a unor fragmente din primele două, ele însele construite ca un colaj de scurte proze – uneori chiar foarte scurte – la îndemîna înțelegerii unui scriitor care s-a încumetat să traducă Omul pierdut și care e el însuși autor de proză scurtă. Dar numele lui Radu Niciporuc va fi citat cu ocazia primului Congres al Asociaţiei Internaționale Ramón Gómez de la Serna (AIR), recent creată în scopul de a continua interminabila cercetare a ramonismului, atît de prezent și în proza secolului al XXI-lea. Ramón nu va fi niciodată un scriitor desuet. În sensul acesta, Cortázar, „iubitul meu don Julio“ – cum îl răsfăța Niciporuc –, afirma într-un articol din revista Clarín din Buenos Aires, în 1978: „respirăm și acum aerul lui Ramón, lecția lui inegalabilă de libertate și de imaginație. Îi datorez noi deschideri în ceea ce înseamnă cunoașterea, dar și noi linii de fugă izvorîte din felul lui de a scrie, din stilul lui, care răsună în urechea internă a cititorului, ca și cum citirea ar însemna, de fapt, o ascultare“.
Trei participante la aventura din 2004
La propunera mea, trei participante la lansarea frumoasei aventuri care a fost editura Fabulator, eveniment organizat de Institutul Cervantes cu ocazia Tîrgului de Carte Gaudeamus din Bucureşti, din noiembrie 2004, au răspuns solicitării mele de a scrie despre Radu Niciporuc:
Carmen Posadas: „Radu Niciporuc avea privirea lui Joseph Conrad, debordantă de mare și de literatură. L-am cunoscut grație dragii mele Ioana Zlotescu. A fost traducătorul meu și a devenit cu timpul prietenul meu. Îi sînt foarte recunoscătoare“.
Gladys Dalmau de Ghioldi: „Acum cîțiva ani am avut onoarea să fiu invitată de Institutul Cervantes din România și am fost foarte emoționată de felul în care s-a desfășurat prezentarea acestei primei traduceri a lui Ramón în limba română. Încîntătorii Radu și Vera m-au răsfățat cu o frumoasă călătorie nu foarte departe de București“.
Ileana Scipione: „Radu avea inegalabila capacitate de a dezbrăca un cuvînt din limba sursă de toate hainele proprii pentru a-l trece în limba ţintă în veşminte neaşteptat de noi, expresive şi originale, făcîndu-l să lunece neştiut prin propria-i imagine concretă şi precisă, cea accesibilă cititorului“.