Apollo111, noul spațiu independent/privat din centrul Bucureștiului (la subsolul celebrului Palat Universul, în sfîrșit intrat într-o procedură de consolidare-reabilitare), s-a deschis la final de noiembrie cu cel de-al doilea spectacol de teatru montat de cineastul Radu Jude, după Scene dintr-o căsnicie de la Naționalul din Timișoara – probabil deloc întîmplător, tot o adaptare după un film: Ali. Frica mănîncă sufletul.
Filmul urmărește legătura dintre Emmi (Kurowski), o femeie de serviciu, văduvă cu copii adulți și o nepoată, și Ali, un emigrant maghrebian de 30 de ani, pe care-l cunoaște întîmplător, într-o seară cînd se adăpostește de ploaie într-un bar, loc de băută și joc de cărți pentru arabi. Sînt doi oameni singuri, înstrăinați în propriul mediu, care se apropie unul de celălalt, se căsătoresc și ajung să înfrunte prejudecățile comunității (pe de o parte, prejudecăți rasiale, pe de alta, stereotipii legate de vîrstă și feminitate). Văzut peste 40 de ani, „actualitatea“ filmului e cumva flagrantă, iar adaptarea făcută de Jude apasă încă și mai mult butoanele de relevare a unui anume tip popular de rasism, neasumat și cumva ideologic difuz (ca să citez dintr-un alt context, n-aș spune că accentele adăugate de regizor se remarcă printr-un exces de subtilitate). Ceea ce, într-o oarecare măsură, face să se piardă efectul prezenței scenice a actorilor, începînd cu Kamara/Amir Shafizadeh (teatrul românesc nepreaavînd practica diversității corporale, etnice și rasiale în distribuție), în ciuda faptului că Jude a optat pentru un grup de actori excelenți. Cei mai mulți sînt colaboratori ai lui din film (nu cred c-am văzut-o altcîndva la teatru pe Adina Cristescu, ceea ce e mare păcat), iar distribuirea Lilianei Ghiță în rolul principal îi dă ocazia să exploreze o tipologie specială în universul partiturilor feminine de vîrstă mijlocie.
Fassbinder a turnat Ali. Frica mănîncă sufletul în 1974, în două săptămîni, între alte două producții mult mai adînc pregătite. El Hedi ben Salem (m’Barek Mohammed Mustafa), numele adevărat al lui Ali cel din film (Ali fiind varianta pentru germani, mult mai ușor de memorat decît cea marocană – „toți arabii sînt Ali“, spune, aproximativ, personajul), este și numele interpretului, la acea dată, partenerul de viață al regizorului. (Cîțiva ani mai tîrziu, după despărțirea de Fassbinder, El Hedi ben Salem avea să se sinucidă, acuzat fiind de înjunghierea mai multor persoane – o poveste tragică și complicată, care-l include pe cineastul german, despre abuz de alcool, violență și, în cazul lui Salem, o profundă inadaptare.) De altfel, distribuția filmului pare a fi o reuniune de familie cu actori de plan secund (așa cum era, la acea dată, Brigitte Mira, interpreta lui Emmi Kurowski, nemțoiaca demult trecută de prima tinerețe cu care se căsătorește Ali), iar stîngăciile și excesele multora dintre personaje par a fi în strînsă legătură cu modul în care și-a gîndit Fassbinder producția. Paradoxul, în final, nu e doar că Ali… a devenit unul dintre cele mai apreciate pelicule din bogata filmografie a lui Fassbinder și că a propulsat-o pe Brigitte Mira într-un soi de minipanteon al cinematografiei germane, ci și că stînjeneala continuă și disconfortul actoricesc al lui ben Salem devin un indicator absolut al sentimentului de inadaptare și disconfort al emigrantului arab dintr-o țară europeană.
Spre deosebire de orice piesă contemporană de teatru despre rasism, xenofobie, naționalism și atitudinea ostilă față de imigranți și refugiați, opțiunea pentru un spectacol pornind de la filmul lui Fassbinder are uriașa calitate de a vorbi, concomitent, despre continuitatea acestui rasism, despre permanența lui în timp și spațiu.
Ultimele două lungmetraje ale lui Radu Jude, Aferim și Inimi cicatrizate, îl arată pe regizor drept un cititor delicat de texte literare și un „adaptator“ extraordinar între genuri – o preocupare pentru „transferul“ între discursuri artistice reprodusă, în oglindă, de faptul că în teatru a lucrat pînă acum doar cu materiale primare cinematografice (trec peste detaliul că Scene dintr-o căsnicie a avut și o carieră teatrală ulterioară, ca text dramatic). Cum se produce, însă, acest transfer, între film și teatru e o chestiune relativ delicată – cel mai bizar fiind, avînd în vedere că e vorba despre Radu Jude, realismul convențional al abordării.
Dincolo de prezența specială a lui El Hedi ben Salem, filmul lui Fassbinder construiește imaginea respingerii străinului prin mijloace profund cinematografice – Emmi și Ali par a fi permanent urmăriți de privirile celorlalți și mai mereu de la o distanță apreciabilă; camera îi izolează. Așa se-ntîmplă la prima lor întîlnire – Emmi e tratată vizual ca o intrusă, singură la o masă, departe de ceilalți din bar (barmanița pare că traversează kilometri pentru a ajunge la ea), pentru ca apoi, atunci cînd dansează cu Ali, filmați cel mult în plan mediu, izolarea lor să fie și mai pregnantă, pe un ring de dans adhoc ce capătă dimensiuni psihologice de sală de bal. În condițiile scenei de la Apollo111, distanțele rămîn mici, spațiile succesive (locul de muncă și apartamentul lui Emmi, magazinul alimentar de alături, barul) se înghesuie, în ciuda izolării prin lumină, fără a ajunge pînă la claustrofobie. Cuplul rămîne, însă, perpetuu sub privirile celorlalți, adunați în colțurile scenei, pentru a-i urmări pe Emmi și Ali – ceea ce funcționează variabil, de la scenă la scenă, în dependență de pregnanța acestei prezențe intruzive (privirile acestea, însă, nu izolează, ci, răsturnat, se insinuează în existența privată și publică a celor doi).
Radu Jude localizează povestea, într-un decor (al Iulianei Vîlsan, inteligent, multispațial și de atmosferă) încărcat de obiecte folclorice și steaguri românești cu utilizare difuz-excesivă – steagurile devin lenjerie de pat improvizată, rochia lui Emmi e în roșu, galben și albastru, tricolorul se reproduce chiar și pe pantofii unui personaj secundar. Numele (cel puțin cele de familie) tuturor personajelor, exceptîndu-i pe Emmi și Ali, le reproduc pe cele ale unor legionari sau fasciști reputați (începînd cu Moța și Marin), iar colegele de muncă ale lui Emmi se desfată într-un dialog de subsol de forum online, culminînd cu mîngîierea tandră a fotografiei mareșalului Antonescu. Jocul actorilor (care, exceptîndu-i pe Liliana Ghiță – Emmi și Kamara/Amir Shafizadeh – Ali, acoperă mai multe partituri) e, de cele mai multe ori, la limita satiricului (Ilinca Hărnuț păstrează bine această limită, nu și Eduard Cârlan însă, de pildă). Spectacolul nu dezvăluie, ci confirmă și comentează. Localizarea și referințele cultural-istorice ajung, în final, să ocupe atît de mult din spectacol încît aspectul central al relațiilor „umane“ dintre personaje și al situației scenice (ce anume se joacă într-un anume moment, dincolo de trimiteri) cade pe un plan secund. Oricît de bine ar juca Liliana Ghiță femeia singură și bătrînă dispusă să dezvolte o relație, în ciuda tuturor, cu un străin a cărui tinerețe n-o jenează, ce anume îi ține pe cei doi împreună și între ce limite le evoluează relația e destul de neclar. Probabil, ar fi fost nevoie de mai mult timp de repetiții pentru dezvoltarea multelor scene – pur și simplu, spectacolul nu-și dă timpul necesar acestei dezvoltări, iar „rulajul“ scurt al producției s-ar putea să nici nu permită asta pe parcurs.
Apollo111 își propune, în contracurentul teatrelor românești, să-și prezinte producțiile în regim nu de repertoriu, ci de proiect, ca serii scurte și limitate (de șase săptămîni), motiv pentru care Ali. Frica mănîncă sufletul se va mai juca doar pînă la jumătatea lui ianuarie. Deocamdată, copiii pot vedea în același spațiu, dimineața, un foarte frumos spectacol-basm, Tărîmul din globul fermecat (după Crăiasa zăpezilor), în regia lui Iris Spiridon și scenografia, din nou, a Iulianei Vîlsan, cu muzica originală a lui Ghighi Eftimie și cu Ioana Mărcoiu, Vlad Bîrzanu, Ana Maria Moldovan, Ghighi Eftimie și Nicoleta Lefter în distribuție.