Este o mare împlinire pentru cititorii din România să poată avea acces la poezia lui Ko Un, cel mai important poet contemporan din Coreea de Sud. Opera lui, care acoperă genuri foarte diferite, dincolo de poezie (a scris, de asemenea, romane cu tematică budistă, cărţi de călătorie, literatură pentru copii, eseuri şi o autobiografie masivă, în cinci volume), este atît de amplă, încît unui cartograf dedicat i-ar trebui foarte mult curaj să se încumete s-o inventarieze. Viaţa lui este la fel de greu de cuprins într-o descriere sumară ca şi opera. Şi‑a pierdut apropiaţi şi rude în timpul Războiului din Coreea şi tot atunci, după ce iubita i-a fost ucisă, şi-a turnat acid în ureche pentru a nu mai auzi zgomotul lumii. O vreme a fost călugăr budist, apoi a părăsit mănăstirea şi a trecut printr-o perioadă tulbure, cu cîteva tentative de suicid. Din momentul în care a conştientizat injusteţea societăţii în care trăia şi a devenit foarte implicat, asumîndu-şi activismul politic, s-a expus unor riscuri care puteau să-l coste viaţa. A fost închis de nenumărate ori, iar în 1980, a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la 20 de ani de închisoare. Amnistia generală din 1982 i-a readus libertatea, parţial cel puţin, pentru că a urmat arestul la domiciliu. În urma acestei experienţe, Ko Un a făcut un jurămînt că va scrie cîte un poem despre fiecare fiinţă pe care a cunoscut-o. Aşa a luat formă Maninbo (Zece mii de vieţi), un proiect de o amploare care frizează utopia, care, pînă acum, cuprinde 30 de volume şi 4.001 poeme. Mai mult de 60 de volume din opera lui au fost traduse în peste 25 de limbi, iar numele lui apare pe listele neoficiale ale candidaţilor la Premiul Nobel. Allen Ginsberg i-a făcut o reverenţă, apreciindu-l drept un „poet magnific, o combinaţie între expertul budist, înflăcăratul liberal politic şi istoricul ştiinţelor naturii“.
Ko Un a venit în România invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti (FIPB), ajuns la cea de a şaptea ediţie. A avut generozitatea de a răspunde cîtorva întrebări, şi a făcut-o cu căldura, cu înţelepciunea şi cu eleganţa reţinută pe care le emană şi poemele sale. Tot acum i s-a lansat şi antologia de poeme Timp cu poeţi morţi, volum apărut la Editura Tracus Arte. Poemele au fost traduse din coreeană de Iolanda Prodan, care a semnat şi notele, şi sînt bine puse în context de o prefaţă semnată de Andrei Doboş. (A.P.)
Vă propun să începem discuţia noastră pornind de la cîteva versuri dintr-unul dintre poemele dumneavoastră fără titlu: „Trebuie să existe un cîntec/ pe care împreună să-l cîntăm pe drum“. Cînd anume aţi ajuns la această intuiţie, care mi se pare foarte semnificativă pentru poezia dumneavoastră?
Am străbătut foarte multe drumuri, iar cînd eram tînăr preferam drumul, şi nu casa. Probabil că această viziune am avut-o pe drum fiind. Am scris, într-adevăr, foarte multe poeme despre drum.
Aţi fost închis de cîteva ori, din motive politice. Aţi simţit nevoia să scrieţi cîtă vreme aţi fost în închisoare?
Cînd am fost în închisoare, nu mi s-a permis să scriu poeme. Nu aveam nici un fel de instrumente pentru scris, aşa că am lăsat poemele deoparte. Dar impulsul de a scrie nu m‑a părăsit. Jawaharlal Nehru, de pildă, a scris, în timp ce era în închisoare, o istorie a lumii de dimensiuni impresionante, pe care i-a dedicat-o fiicei lui. Dar eu nu am avut cum să scriu, nu am avut nici cu ce. Dacă aş fi avut hîrtie sau stilou, aş fi scris mult. Nici măcar nu am încercat să scriu ceva, am lăsat toată această materie la o parte. Cînd încui poezia într-un spaţiu închis, moare. Nu are cum să existe, nu trăieşte, cum nici un animal nu trăieşte. În Antichitate, mamele năşteau foarte mulţi copii, şi mulţi dintre ei mureau. Nici eu nu am putut scrie poeme în închisoare. Veneau şi plecau.
Dar apoi, în libertate, cum aţi reuşit să lăsaţi la o parte această perioadă neagră şi să începeţi din nou?
Pentru mine, a fost o mare fericire să rechem acele lucruri care dispăruseră. Niciodată nu am renunţat la ceea ce a aparţinut trecutului. Am început să adun acele lucruri, unul cîte unul, şi să scriu despre ele.
Aţi folosit mai devreme o comparaţie insolită, care apare şi într-un poem de-al dumneavoastră, nu numai în cursul acestei conversaţii: poezia ca animal. Aţi putea, vă rog, să detaliaţi această asemănare, foarte singulară, foarte puternică?
Cînd spun animal, cred că termenul include şi plantele, şi animalele, tot ceea ce se mişcă fără încetare. Şi ceea ce se mişcă are ritm. Poezia se naşte din aceste ritmuri.
Am fost, desigur, impresionată să citesc despre cele 30 de volume de poeme cît are Maninbo (Zece mii de vieţi), operă care s-a născut după ce aţi făcut un jurămînt, în închisoare, că veţi scrie cîte un poem despre fiecare persoană pe care aţi cunoscut-o. Aţi putut scrie şi despre cei care v-au făcut rău? V-a fost mai greu să o faceţi?
Nu despre mulţi, dar despre unii dintre ei am scris. Despre cîţiva prieteni răi, care m-au cam chinuit în adolescenţă! Dar, cum spuneam, nu am scris despre mulţi astfel de oameni. Nu cred că sînt subiecţi potriviţi despre care să scrii.
Dar cum aţi decis să vă opriţi, totuşi, să scrieţi cîte un poem despre fiecare persoană pe care ajungeţi s-o cunoaşteţi? Cum aţi hotărît să puneţi punct unui proiect de asemenea proporţii?
Iniţial, mi-am propus să scriu chiar despre 10.000 de vieţi, dar m-am oprit cînd am ajuns la cel de al 4.001-lea poem. Toate aceste poeme includ referinţe la 5.600 de nume. Iniţial, această colecţie a fost rodul unei promisiuni pe care am făcut-o lumii şi oamenilor cu care m-am intersectat vreodată. Dar soţia mea mi-a spus să mă opresc în acel punct. În continuare, acest proiect, care are deja 30 de volume, Maninbo, este în desfăşurare în mintea mea. Încă scriu despre anumiţi oameni.
Aţi fost descris în atît de multe feluri: poet budist, poet militant, poet disident, poet religios. Cum vă raportaţi la aceste etichetări şi cum vă vedeţi dumneavoastră?
Este libertatea oamenilor să mă caracterizeze în toate aceste moduri. Sînt doar un poet, şi sînt mulţumit cu asta. Numai că nu mă pot limita la lirism. Vreau să scriu poeme narative, aşa că ţinta este armonia dintre poemele lirice şi cele cu o structură narativă.
Imaginile au un rol foarte pregnant în poemele dumneavoastră şi uneori emană un aer oniric. Sînt visele importante pentru dumneavoastră, pentru ceea ce scrieţi?
Aţi atins miezul poemelor mele! Realitatea mea e visul. Faptele sau realitatea nu pot exista în sine şi pentru sine. Trebuie să fie însoţite de vis. Abia cînd se întîlneşte cu visul, realitatea se însufleţeşte. Nu e adevărat că visul e de o parte, şi realitatea, de alta. Trebuie să se întîlnească, trebuie să coexiste. Dacă visul şi realitatea locuiesc fiecare în castelul lor, separate, nu au substanţă. Trebuie să-şi deschidă porţile, una către alta. Trebuie să privim realitatea cu un ochi care nu e al realităţii. În acelaşi mod, dacă un vis nu încorporează realitatea, nu mai e vis. Nu mai poate fi numit vis.
Aţi scris şi cărţi pentru copii. Cum este această parte a literaturii dumneavoastră?
Este vorba despre poeme pentru copii şi a fost foarte dificil să le scriu. Mulţi consideră că e facil să scrii poezii pentru copii, dar nu e deloc aşa. Am început să scriu aceste cărţi după ce s-a născut fiica mea, în perioada în care o vedeam cum creşte. Îmi amintesc că, atunci cînd ea începea să înveţe primele cuvinte, am simţit că învăţ din nou limba maternă. Pe măsură ce fiica mea învăţa să vorbească, şi mie mi se dezvăluia propria limbă ca şi cum totul ar fi fost foarte nou. Am redevenit copil şi mi-am învăţat limba din nou.
Credeţi că poezia pentru copii cere anumite calităţi aparte, care o diferenţiază de alte forme de poezie?
Într-un anume fel, orice poet poate scrie pentru copii, dar aşa ceva nu se poate scrie uşor sau simplu. Mi-a fost mereu frică de aşa-zişii „poeţii buni“ la literatura pentru copii.
Ce tip de poezie vă interesează acum?
Sînt mulţi poeţi, şi sînt mulţi poeţi foarte buni. Poezia are o istorie de 10.000 de ani şi în trecut, în Antichitate, poemele erau doar recitate sau cîntate, nu şi scrise. Abia acum 5.600 de ani au început să fie fixate cu ajutorul literelor. Primul poet care şi-a semnat poemele a fost sumerian. Înainte existau numai poemele, nimeni nu ştia cine le-a compus. Apoi au urmat, desigur, poeţii mari, ale căror nume le ştim, şi poeţii mai mici, dar minunaţi. Clasicismul, romantismul, realismul, naturalismul, simbolismul, modernismul, postmodernismul, toate aceste şcoli şi elemente din fiecare în parte au ajuns în curenţii care alimentează poezia. Unii poeţi scriu despre trecut, alţii despre prezent, alţii despre viitor. Toţi au propriile caracteristici şi particularităţi, iar eu îi apreciez pe fiecare în parte. Nu aş vrea să fac o ierarhie.
Aţi primit foarte multe premii literare şi v-aţi bucurat de onoruri şi faimă. Există vreo distincţie cu o însemnătate mai aparte pentru dumneavoastră?
Poate că cea mai recentă, primită la Festivalul de Poezie de la Struga. Nu-mi amintesc toate premiile literare, dar m-am bucurat să primesc un premiu la Pescara, în Italia, şi multe alte premii, unele primite în Coreea. Cred că premiile literare nu-ţi fac poemele mai bune sau mai slabe. Experienţa de a primi un premiu este ceva trecător, foarte trecător. Premiile sînt ca nişte vizitatori: pur şi simplu s-a întîmplat să treacă pe la mine. Apoi au plecat, iar eu, la rîndul meu, am trecut mai departe. Am fost călugăr şi se presupune că nu trebuie să te ataşezi de lucruri. Sînt lucruri care trec, fără să lase foarte multe legături. Atunci cînd primesc un premiu, pe care eu l‑am considerat mereu un oaspete, cineva venit în vizită, beau pentru el, iar după ce trece, totul rămîne în ordine.
Aţi părăsit mănăstirea, dar nu şi principiile budiste. Cît de importante mai sînt aceste învăţături pentru dumneavoastră?
Poate că, parţial, anumite obiceiuri au rămas, le-am păstrat şi mi-au impregnat comportamentul. Faptul că am fost călugăr budist a lăsat nişte urme, fie şi inconştient. Dar nu cred că mai aparţin budismului. Există o regulă în lumea budistă: timp de şase luni, călugării vizitează foarte multe temple şi petrec cealaltă jumătate a anului studiind şi meditînd. Poţi vizita orice templu şi poţi să locuieşti acolo, dar cînd vine timpul să pleci, nu‑ţi iei la revedere. Pleci pur şi simplu. Aşa fac şi eu în viaţa de zi cu zi.
Fără rămas bun?
Nu trebuie să te ataşezi. Există o zicală budistă care spune să nu dormi mai mult de trei nopţi sub acelaşi acoperiş.
Este esenţial pentru cărţile dumneavoastră să fiţi în mişcare, să călătoriţi?
Este foarte important să te mişti, să pleci dintr-un loc în altul. Dar uneori rămîn. Cînd voi părăsi România, am să-mi iau rămas-bun!
Interviu realizat de
Alina PURCARU