Reîntoarcere în pavilionul de noapte (I)

Încă nu-mi pot explica atracţia pe care am simţit-o dintotdeauna pentru artiştii care fug de grupări şi grupuscule ca dracul de tămîie. În cazul lui Dimov, de exemplu, îmi place acel pustnic din ultima fază a vieţii, nu neapărat cel ce mărşăluia în miniregimentul oniric. Poate pentru că e dovadă de mare curaj şi de o verticalitate extremă să încerci să „trăieşti“ pur şi simplu în lumea noastră literară. Care, s-o spunem pe şleau, e o junglă. În jungla asta, Alexandru Muşina, despre a cărui integrală poetică încep să scriu astăzi, era un vînător – conform unei împărţiri pe care o făcea în Supravieţuirea prin ficţiune: unii scriitori sînt vînători în junglă, alţii sînt vînători la oraş. Vînătorii în junglă sînt cei care scriu pur şi simplu, ceilalţi scriu despre faptul că scriu. Nu e greu de înţeles cu cine polemiza Alexandru Muşina prin clasificarea sa… Spirit independent şi ludic, dar de o seriozitate iritantă, Muşina a fost întotdeauna spinul din coasta discursului favorizat al momentului. Cînd se vorbea despre postmodernism, el l-a aruncat la gunoi şi a declarat ca epistemă dominantă „noul antropocentrism“, şi-a făcut editură şi a ţinut cursuri de creative writing atunci cînd nu mulţi dădeau doi […]