Reîntoarcere în pavilionul de noapte (II)

  • Recomandă articolul

MusinaPe măsură ce ne apropiem de momentul vorbirii (scrierii), poezia lui Alexandru Mușina evoluează de la acel dublu balans despre care scriam data trecută spre o zonă mult mai experimentală, unde simplitatea formală asumată (ce va ajunge pînă la cel mai pur prozaism) își găsește pandantul într-un cinism cu rol de blindaj obiectiv. Dacă acele alunecări în zona unui fantastic neanunțat trimiteau înspre o sensibilitate umană nu îndeajuns de camuflată, acum discursul este unul total rece, tipic ironistului. E și semnul unei progresive îndepărtări de specia umană, cu a sa subspecie deosebit de agresivă și îndeobște urîtă, scriitorul. Poate așa se explică ultimul text din volumul postum Dactăr Nicu & his Skyzoid Band, unde Frăția umană își găsește liantul în tonele de excremente ce se îmbrățișează prin țevile sublumii noastre. Este deconcertant și oarecum emoționant acest al doilea volum al Operelor, pentru că-i lipsește claritatea evolutivă a primului volum: anexele, pe cît de fermecătoare, destabilizează imaginea abia imprimată pe retina celui care citește. De altfel, întregul volum pare a se așeza sub semnul modernismului umanist al lui Ezra Pound și al jocului cu măștile, sau al lui Pessoa și al heteronimiilor sale, de la adoptarea tematică, a personae-lor ca „obiect de studiu“, și pînă la utilizarea pseudonimului pentru publicare, ba chiar redactarea unei scurte postfețe sub nume propriu: dublu joc, al identităților, dar și al saltului făcut de real în planul simbolic. În Personae, pretextul Antichității este preluat doar pentru a dezlănțui adevărate pastișe moralizatoare, o lectură de caractere ce se dorește universală și atemporală: „Dintr-un nobil neam, rămasă orfană/ De mică, Lucia atît s-a destrăbălat/ Că, la vîrsta cînd trupul nu mai ascultă/ Nici de licori, de vrăji, de maseuri sau cosmeticale,/ Și-a dorit să ajungă vestală.// Atîta de tare, și-atîta de mare/ Îi era averea și-nalte legăturile-i din trecut,/ Că astăzi trece prin mijlocul nostru/ Și toți o acoperim cu petale de măr“. Într-atît de bine realizat este jocul, încît și noi putem citi acest poem ca pe unul satiric aparținînd Antichității latine. De altfel, întreg volumul evoluează pe această scenă a mimării, a asumării măștilor cu cea mai mare naturalețe. Se observă eforturile acestui poet deja matur (ba chiar aflat la vîrsta cînd alți poeți se cam lasă de meserie și se hrănesc din sucurile propriei glorii) de a se reinventa încontinuu, de a deveni il miglior fabbro. De la jocul cu măștile literare din Personae va trece la un volum de sonete de tip italian (două catrene și două ter­ține), Hinterland. Aici miza cade chiar pe contrastul dintre forma fixă și conținutul extrem de liber, de „modern“: „Mă voi muta cîndva în Țara Animată…/ Voi fi, pe rînd, Fred, Barney, Homer, Bart,/ Îndrăgostit ca Mickey, ca Scrooge, biet cumulard,/ Calm, nonșalant ca Popeye, ca Donald, pus pe ceartă…// Voi rătăci pe cîmpuri de aur și smarald,/ Pe mări de staniol și munți de ciocolată,/ Voi ronțăi alune și morcovi, nici­odată/ Nu-mi va fi sete, foame, frig sau cald.// Elastic și rapid și clar voi fi/ nemuritor, chiar dacă «POC!»/ Mai fac din cînd în cînd, El mă va desena la loc.// Iar la final, invariabil am să spun/ Vesel: «Asta e tot, copii! I see you soon, with another cartoon»“!

Poeta, Poetae, volumul din 2008, reprezintă o întoarcere ciudată, un invers arc peste timp, o cuplare la spiritul Școlii de la Tîrgoviște, mai exact un soi de punere în versuri a Dicționarului Onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. Numele (unele exotice, altele comune) trimit la biografii fantaste, întregul emanînd o plăcere a jocului pe care doar avangarda l-a avut. E aici Urmuz cît cuprinde, de asemenea. Pare un volum scris special pentru a mai pune o cărămidă la baza îndelungatei polemici a lui Mușina cu postmodernismul românesc: „Pe o stradă pietruită, în pantă, poetul Matones/ Urcă în genunchi, cu cîte un buchet de viorele/ în fiecare mînă, în dinți/ Cu o pereche de chiloței roz, de damă.” Asumarea poeziei ca formă și sunet în detrimentul „semnificației“ poate fi citită și ca act polemic îndreptat împotriva criticii de întîmpinare ce caută sens de multe ori extraliterar în piatră seacă. Iar piatra aceea seacă nu este altceva decît poezia, autonomă și nesupusă interpretării, care-și dovedește limitele cu fiecare exercițiu critic impresionist.

Consecvent cu această continuă mutație pe scara formelor, Alexandru Mușina revine, odată cu Album duminical (2008) și Regele Dimineții (2009), la o formulă acidă, a notației polemice a opera-poetica-vol2-alexandru-musina-produs_imaginecotidianului, și la un mod agresiv de a-și afirma unicitatea poetică. Atît prin incursiuni colocviale în trecut, cît și prin aparente descrieri casnice tributare aparent lui Mircea Ivănescu. Însă, ca noutate, se dezvoltă o nouă linie, pesimistă, violentă, un fel de protest în fața bolii și a morții, care-și atinge climaxul în cel de-al doilea volum. Este o poezie a degradării, a cotidianului atins de aripa putrefacției, dar și una a unei revolte surde împotriva mecanismelor implacabile care ordonează exis­tența. S-a vorbit, pe bună dreptate, despre un bacovianism al acestui volum, unul dintre cele mai triste (dacă mi se permite acest termen neacademic), care face pereche bună cu volumele melancolice ale tinereții. Iarăși, aș trasa o paralelă, pornind de la analiza și interpretarea minuțioasă a semnelor pe care le trimit mesagerii bolii, cu sonetele tîrzii ale lui Michelangelo. Afirmarea unicității este o revoltă orgolioasă împotriva bolii, a arheilor celulari, a daimonilor ficatului… Următoarele două volume, Cordilio, Bibinia&Comp și Gelatină (Teoria și practica literaturii), semnalizează o întoarcere la formula din Personae, dar și o mai acută analiză a pesimismului. Avem de-a face cu un poet extrem de cerebral, care nu poate alunga demonul analizei nici în ultima clipă.

Volumul postum, Dactăr Nicu& his Sckyzoid Band, reprezintă joaca finală, o construcție a deconstrucției: un amplu poem (poate fi citit așa), o epopee a unui personaj de cartier și a vieții de periferie, într-o țară periferică.

Urmărite în succesiune cronologică, poemele lui Alexandru Mușina pot servi ca o foarte eficientă lecție de teoria și practica literaturii. La fel de bine pot fi, însă, citite ca fișă biografică a unui om aflat în neîncetată căutare, cuprins mai mereu de îndoieli, chinuit de demonul jocului și apăsat de conștiința unei finalități implacabile. Depinde foarte mult de intenția cititorului și de-ale sale căi misterioase.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }