Reluările, maşina de făcut ordine în dulap sau de primenit hainele vechi…
- 27-02-2015
- Nr. 761
-
Mirela PATUREAU
- SUPLIMENT
- 0 Comentarii
Mărturisesc că mi-a trebuit un anume efort de memorie pentru a găsi cîteva exemple pentru discuţia noastră: reluările în teatru. Da, un spectacol poate reveni de la o stagiune la alta, în aceeaşi versiune regizorală, şi nu e nimic reprobabil aici, asta face parte, uneori, din titlurile sale de glorie. Nu se joacă, oare, la celebrul Caveau de la Huchette din Paris, Cîntăreaţa cheală în aceeaşi viziune, actorii preluîndu-şi rolurile din generaţie în generaţie ca o ştafetă nemuritoare a avangardei anilor ’50? Dar ce se joacă fără întrerupere, pe aceeaşi scenă, nu e o reluare, e doar un efort statornic şi într-un fel emoţionant de a opri timpul. De fapt, cazul care ne interesează e mult mai simplu şi iese din sfera istoriei teatrale, ce înregistrează devenirile unui text, ale unui spectacol, cu variantele aduse de fiecare creaţie. Ce se pune aici în discuţie este un fenomen pe care nu l-am întîlnit pînă acum în teatrul francez contemporan, cel puţin în zona teatrului subvenţionat: un spectacol reluat în copy/paste de pe o scenă pe alta, semnat de acelaşi regizor. S-o luăm metodic, cînd şi cum am regăsit aceleaşi nume pe afişe în ultimele stagiuni franceze. Apoi să vedem, de ce […]