Istoric de artă şi jurnalist german dintr-o generaţie încă tînără (născut în 1971), Florian Illies a publicat în 2012 un volum – mai greu încadrabil ca formulă prozastică – de reconstituire, ludică şi livrescă, a atmosferei culturale europene din preambulul Primului Război Mondial: 1913. Vara secolului (1913. Der Sommer des Jahrhunderts – subtitlul fiind, cum observăm, mai fidel tradus în versiunea românească decît în aceea engleză: The Year Before the Storm sau în cea franceză: Chronique d’un monde disparu…). La începutul anilor 2000, autorul făcuse ceva vîlvă, şi nu doar în spaţiul german, cu romanul Generation Golf (care are şi o continuare, Generation Golf Zwei, în 2003), alte două cărţi ale sale, Anleitung zum Unschuldingsein (2001; într-o traducere aproximativă: În apărarea nevinovăţiei) şi Ortsgespräch (2006 – Convorbire locală), fiind deocamdată mai puţin cunoscute.
Întorcîndu-ne la reconstituirea romanescă din 1913…, trebuie adăugat că ea e însoţită, la un an de la apariţie, de un album pe care Illies l-a realizat împreună cu Cathrin Klingshör-Leroy (istoric de artă şi directoare a Muzeului „Franz Marc“): 1913. Bilder vor der Apokalypse (1913. Tablouri ale Apocalipsei) – album ce însoţeşte expoziţia cu acelaşi nume organizată la sfîrşitul lui 2013 de Muzeul „Franz Marc“ din localitatea bavareză Kochel am See. Completare firească şi, într-un fel, addenda la o carte ce decupează din fluxul unei epoci o secţiune semnificativă, ficţionalizînd – în limitele adevărului documentabil – biografii reale ale unor pictori, scriitori, compozitori, oameni de ştiinţă sau ale unor personalităţi politice.
Exerciţiu de arheologie a memoriei şi exerciţiu ludic deopotrivă, cu o respectabilă bibliografie în spate (mult mai întinsă decît aceea, „selectivă“, pe care autorul o anexează în finalul cărţii), 1913. Vara secolului adiţionează, într‑un puzzle ale cărui piese sînt dispuse într-o relativă (dez)ordine, instantanee – variate prin subiect şi prin întindere – din existenţa unor „personaje“ cu mai mult ori mai puţin notorii în epocă, devenite ulterior repere pentru istoria (artistică, intelectuală sau politică) a secolului al XX-lea. Instantaneele sînt grupate – după o logică de la un punct înainte previzibilă – în douăsprezece capitole mari, corespunzînd celor douăsprezece luni ale anului, fiecare precedat de un text rezumativ – alert, jucăuş-ironic, cu rol de captatio. Instantaneele lunii august, de exemplu, sînt rezumate în această manieră: „Să fie aceasta vara secolului? În orice caz, e luna în care Sigmund Freud îşi pierde cunoştinţa şi Ernst Ludwig Kirchner este tot mai fericit. Împăratul Franz Joseph merge la vînătoare, iar Ernst Jünger stă ore în şir îmbrăcat în paltonul de iarnă într-o seră încinsă. Romanul lui Musil Omul fără însuşiri începe cu o informaţie greşită. Georg Trakl încearcă să-şi facă concediul la Veneţia. […] Picasso şi Matisse merg împreună la călărit. Franc Marc primeşte cadou o căprioară îmblînzită“.
Instantaneele din 1913… sînt captate, în genere, din ambianţa unor oraşe cu prestigiu cultural/artistic, în primul rînd, Viena, Berlin, Paris, München – „cele patru oraşe care continuau frontul modernismului în 1913“ –, cărora li se adaugă, ceva mai rar aduse în discuţie, Praga lui Kafka, Berna, New York, Chicago, Londra sau Sankt Petersburg. Principiul de adiţionare a acestor fragmente la care participă, într-o ordine aleatorie, Thomas Mann, Freud, Proust, Egon Schiele, Rilke, Kafka, Picasso, Klimt, Marcel Duchamp, Lou Andreas-Salomé, Gottfried Benn, Mahler, Arnold Schönberg etc., etc., dar şi Stalin (în trecere prin Viena, sub un nume fals şi cu o siluetă cvasianonimă), Hitler (ca tînăr acuarelist submediocru, respins la Academia de Arte) sau Tito (un croat de 21 de ani, şofer de testare pentru Mercedes, la Viena, şi aventurier fanfaron)… se dovedeşte destul de simplu (cu ceva monoton, la un moment dat), însă eficient, impunînd – scriiturii, ca şi lecturii – un ritm antrenant, în ciuda previzibilităţii mecanismului textual. 1913 e anul în care Thomas Mann publică Moarte la Veneţia şi începe să scrie Muntele vrăjit; Freud elaborează Totem şi Tabu, iar Spengler, Declinul Occidentului; claustrat în camera-i pariziană, căptuşită cu plută, Proust scrie despre Swann; de la Luvru s-a furat Mona Lisa lui da Vinci; un tablou al lui Marcel Duchamp, Nud coborînd scara, e emblema unei mari expoziţii newyorkeze; Kokoschka o pictează obsesiv pe Alma Mahler; Kafka întreţine o corespondenţă asiduă cu Felice Bauer şi aşa mai departe – un lung şi foarte pitoresc lanţ de evenimente, unele notabile, altele anodine, din cercurile artistice sau, pur şi simplu, din viaţa privată a unor „personaje“ precum cele pe care le-am numit. Faptele sînt, repet, documentabile – şi, pe alocuri, ilustrate cu fragmente din jurnale, memorii sau scrisori –; ficţiunea intervine, de exemplu, în imaginarea unui gest, a unui detaliu posibil, menit să dea carnaţie şi/sau culoare unei secvenţe reale. Puzzle-ul de evenimente şi de referinţe e traversat de liniile discontinue ale cîtorva mici poveşti urmărite de la începutul pînă la finele lui 1913: despărţirea iremediabilă a lui Freud de discipolul său C.G. Jung, disoluţia unui grup de artişti expresionişti, Die Brücke, sau amorul repede consumat al doctorului Gottfried Benn cu poeta boemă Else Lasker-Schüler.
Frămîntările unei întregi lumi, în proximitatea, poate doar intuită, însă nu realmente conştientizată, a butoiului cu pulbere ce avea să explodeze în Europa anului 1914, sînt urmărite printr-o lentilă spectaculos-deformatoare, cu atît mai potrivită, de aceea, în a revela detalii, fragmente, dimensiuni ale unei realităţi complicate: ceea ce se întîmplă sau ceea ce doar pluteşte în aer e privit, examinat, cîntărit, comentat de la nivelul/din perspectiva unor personaje – artişti, literaţi etc. – aparent izolate sau nu aflate în contact direct cu cei care participă efectiv la Istorie. Şi totuşi… Traseele „revoluţionarilor“ şi ale „mai marilor“ politicii mondiale se întreţes, în contextul dat, în diferite feluri, cu destinele celor care fac, la începutul secolului al XX-lea, revoluţii în arte, de exemplu. Iar unul dintre meritele naraţiunii pe jumătate istorice, pe jumătate ficţionale a lui Florian Illies este tocmai acela de a sesiza, cu fineţe, numeroasele puncte de intersecţie dintre artă, creaţie intelectuală, pe de o parte, şi politic, pe de alta, dintre Istoria „mare“ (oficială sau parţial ocultată) şi „istoriile“ individuale, din care aceasta creşte, de fapt, precum şi nesfîrşita reţea de corespondenţe, de ecouri, de rezonanţe ce se ţese între aceste planuri.
Florian ILLIES
1913. Vara secolului
Traducere din limba germană şi note de Vasile V. Poenaru
Editura Polirom, Biblioteca Polirom Actual, Iaşi, 2016, 296 p.