Galerie Foto ® Andrei Păcuraru
Dear friends, dear guests,
Welcome to Romania, the homeland of George Enesco, Constantin Brâncuşi and the immortal Dracula.
I am sure that in the last few days, spent in the former little Paris, as Bucharest was called before the paradisiac communist times, you succeeded to perfectly learn Romanian, so I may allow myself to speak in my own language.
Dragi prieteni,
Vă mulţumesc tuturor – celor veniţi de departe şi celor de pe străzile învecinate – că aţi ţinut să participaţi la această reuniune amicală, dedicată unor vetuste obsesii, precum cartea şi sihăstria scrisului, spiritualitatea care încă încearcă să agreseze rutina cotidianului. Este, inevitabil, şi o retrospectivă individuală care ţine de longevitate şi senectute.
Ca să începem cu începutul, m-am născut acum 8.000 de ani, într-un tîrguşor din mijlocul Bucovinei. Deloc surprinzător, naşterea a fost dificilă, după cum mi s-a povestit, mama şi pruncul au stat cîteva zile şi nopţi sub incertitudinea sfîrşitului, nu a începutului. Bunicul meu, înţeleptul librar, m-a privit îndelung şi a întrebat: „Are unghii?”. Aflînd că am un început de unghii, a declarat, bucuros şi biblic: „Va trăi!“. În deceniile următoare, mi s-a tot predicat, fără mare succes, importanţa ghearelor într-o lume în curs de sălbăticire, dar am rămas mereu deficitar la această malefică înzestrare.
Reîntors, miraculos, la finele războiului, din lagărul de exterminare, mi s-au redeschis toţi porii spre fantasticul banalităţii cotidiene, hrană, îmbrăcăminte, jocuri, şcoală, dar, din păcate, şi spre iluziile, bine manipulate atunci, ale fericirii universale.
După copilăria postbelică, cu cravată roşie de pionier, am adăugat ghinionului, cum spunea Heine, de a aparţine unei minorităţi etnice nu dintre cele mai iubite, povara unei profesiuni inadecvate, cu care am coabitat prea multă vreme. N-aş uita, însă, nici bucuriile, cîte au fost să fie: marea, şi codrul, şi literatura, prietenia şi iubirea, refugiul atîtor alte himere ale vieţuirii. Din spuma zilelor s-a ivit, cîndva, şi zîna unei alte renaşteri, partenera de viaţă şi de veghe, care, iată, este și aici, azi, cu noi toţi.
Cum am mai spus adesea, n-am vrut – în ciuda nefastului calendar al epocii şi a meridianului pe care îl parcurgeam – să părăsesc locul şi limba naşterii şi a atîtor rătăciri şi renaşteri infantile. Am făcut-o cînd mi se părea că alegerea nu mai este decît între sinucidere şi ospiciu. Am împlinit, astfel, tîrziu, destinul de perpetuu pribeag, prevestit demult.
Sînt recunoscător şi acestei încercări dureroase, datorită căreia am putut parcurge, în capitala Dada a exilaţilor, în New York, vreme de trei decenii, noi tulburări, o altă înţelegere a efemerităţii, a înfrăţirii şi învrăjbirii între oameni. Nu este puţin lucru să poţi compara ceea ce‑i poate face omul semenului său în libertate, după ce ai scrutat isprăvile sale sub dictatură.
Revin azi la locul meu primordial, cu melancolia şi modestia pribeagului, încercat de traumă şi supravieţuind prin tenacitate, copleşit de amplitudinea omenescului atît de prolific, în noile sale ameninţări şi izbînzi de azi.
Dar pentru că viaţa, viaţa mea, nu a fost doar biografie, ci şi bibliografie, aş rezerva, ca încheiere, doar cîteva cuvinte despre boala şi terapia scrisului. Sînt cuvintele lui Henry James: „Înfăptuim ce putem, oferim ce avem. Îndoiala este pasiunea noastră, iar pasiunea este în îndoială. Restul e nebunia artei”. „We do what we can, we give what we have. Our doubt is our passion, and our passion is our doubt. The rest is the madness of art”.
Cuvînt de mulţumire rostit la încheierea sesiunii aniversare dedicată lui Norman Manea,
Biblioteca Academiei Române,
23 mai 2016