Revirimentul spiritului civic şi memoria colectivă

Protestele masive care au împînzit toată ţara nu sînt îndreptate doar împotriva unei Ordonanţe de Urgenţă, revoltătoare atît prin conţinut, cît şi prin maniera abuzivă şi sfidătoare prin care s-a încercat adoptarea ei. Cine are impresia că protestatarii de azi au ieşit în stradă doar împotriva unei acţiuni a actualului guvern sau împotriva unui singur partid nu a înţeles mare lucru din ceea ce s‑a întîmplat în România în ultimele două decenii şi mai bine. Nici revolta din ianuarie 2012, care a dus la căderea guvernului Boc, nici cea provocată de tragedia de la Colectiv, urmată de căderea guvernului Ponta, în primele zile ale lui noiembrie 2015, nu au fost înţelese de majoritatea politicienilor români, care au continuat să se comporte ca şi cum responsabilitatea pentru toate neajunsurile le revine strict celor aflaţi la guvernare, într-un moment sau altul.

Mai lucidă decît politicienii actuali şi decît unii dintre cei ce se pretind „formatori de opinie“ – aceştia nefiind altceva decît „zvoneri“ şi „răspîndaci“, aşa cum inspirat îi numeau cei de la Divertis, la începutul anilor ’90 –, opinia publică manifestată zilele acestea în stradă reacţionează împotriva unui mod de a face politică, practicat de toate partidele, care, odată ajunse la guvernare, s-au simţit îndreptăţite să le pretindă opozanţilor să tacă, să asculte şi să se supună. Ceea ce uită sistematic cei care au cîştigat, din 2000 încoace, alegerile este că, în democraţie, majorităţile sînt relative, că votul popular îţi conferă legitimitate, dar nu şi dreptul de a călca în picioare principiile şi valorile fundamentale ale unui stat de drept.

Faptul că nu s-a scandat nicăieri pentru un partid anume – ba, chiar dimpotrivă, cei adunaţi pe străzile şi în pieţele din oraşele ţării au sancţionat minciuna, corupţia, incompetenţa şi abuzurile, care nu au culoare politică – spune foarte multe despre maturitatea şi conştiinţa civică a protestatarilor. Ar fi o naivitate să ne închipuim că singur PSD este polul corupţiei din România şi că de Ordonanţa vehement contestată în stradă profită doar corupţii partidelor aflate la guvernare. A trecut vremea iluziilor şi a „îndrăgostirii“ oarbe, cu atît mai mult cu cît ultimii doi ani au scos la iveală jaful de proporţii comis în perioada 2004-2014 de cei aflaţi atunci la conducerea ţării.

Am văzut, în ultimele zile, că mulţi dintre foştii adulatori ai preşedintelui Băsescu, incapabili să vadă şi să critice corupţia din guvernul tutelat de acesta în timpul mandatului lui, au avut, brusc, o iluminare şi au ajuns la concluzia că preşedintele Iohannis „începe să semene tot mai mult cu predecesorul lui de la Cotroceni, cu Băsescu în zilele lui bune, cînd acesta se bătea împotriva unei majorităţi a cărei obsesie era să pună piedici înaintea reformării şi eficienţei justiţiei“. I-aş întreba pe aceşti recent „iluminaţi“, dacă au aflat că „în zilele bune“ ale fostului preşedinte, în timp ce acesta perora demagogic despre justiţie şi reforma statului de drept, Alina Bica şi Horia Georgescu acţionau în folosul unei mafii transpartinice. Şi tot în acele „zile bune“, ANAF-ul condus de Sorin Blejnar şi acoliţii lui strîngeau de zor bani pentru partid? Să fi fost Ioan Oltean, Crinuţa Dumitrean, „prinţul“ Paul Lambrino, Gheorghe Ştefan, Dorin Cocoş şi Elena Udrea membri ai PSD infiltraţi în partidul preşedintelui-jucător şi să nu fi ştiut „apărătorul justiţiei“, cel care pretindea că este cel mai informat om din ţară, ce se întîmplă în imediata lui apropiere? Nu dau aici decît numele acelora pe care DNA i-a trimis în judecată, unii dintre ei deja condamnaţi, alţii cu procese încă pe rol. Să fi uitat recent iluminaţii cum a obţinut Elena Băsescu voturile necesare pentru a intra în Parlamentul European sau cum nimeni din partidul condus de Traian Băsescu nu îndrăznea să mişte în front? Să fi uitat cu cîtă admiraţie necondiţionată priveau spre Elena Udrea, la al cărei farmec se străduiau din răsputeri să reziste şi căreia idolul lor îi acorda tot girul politic? Să fi uitat cum se obţineau, în Parlament, voturi mai multe decît numărul celor prezenţi în sală, fără ca cineva din partidul aflat la putere sau vreunul dintre adulatorii preşedintelui-jucător să îndrăznească să protesteze? Din acest punct de vedere, nu e nici o diferenţă între Sorin Grindeanu şi Emil Boc, ambii puşi acolo doar pentru a executa ordinele venite de la adevăratul şef – că se numeşte Dragnea sau Băsescu nu prea contează, cîtă vreme năravurile sînt aceleaşi, iar metodele izbitor de asemănătoare.

Cît despre „asemănarea“ dintre fostul şi actualul preşedinte, mărturisesc că nu pot să înţeleg orbirea care-i face pe unii, contestatari şi adulatori deopotrivă, să nu vadă diferenţele majore dintre unul şi celălalt. Cum să nu vezi că nu e vorba despre „răsturnări simetrice“ şi de „inversare a rolurilor“, ci de continuitate a demersului public atît în cazul fostului, cît şi în cel al actualului preşedinte? Actualul preşedinte nu a fost „premierul Grivco“ decît pentru cei care au preferat să pună o etichetă, ignorînd faptele de pînă atunci ale omului şi preluînd, fără discernămînt, acuzele nefondate formulate de Traian Băsescu. Acelaşi Traian Băsescu care, să ne amintim, a refuzat să recunoască o nouă majoritate parlamentară, pe principiul „statul sînt Eu“, şi care a sfidat, în repetate rînduri, voinţa populară, ultima oară în 2012, cînd şapte milioane de voturi au fost minimalizate, cu tot felul de subterfugii neconvingătoare. Să ne mirăm acum că, pentru Liviu Dragnea, sutele de mii de oameni care au ieşit în stradă nu reprezintă „voinţa populară“?

Fostul preşedinte nu a fost niciodată „cel care se bătea cu coaliţiile penalilor“ decît pentru cei care au preferat să se complacă în această dulce iluzie, preferînd să ignore orice avertisment, orice dovadă, orice încercare de tulburare a convingerilor lor. Se vede astăzi mai limpede decît oricînd că actualul şef al PMP a tutelat el însuşi o astfel de coaliţie a penalilor în vreme ce făcea pe lupul moralist. Aşa încît nimic din ceea ce face astăzi Liviu Dragnea nu e nou, modelul lui politic fiind, în mod evident, Traian Băsescu. Mai puţin demagogia de faţadă, desigur, fiindcă PSD nu a avut niciodată de partea lui formatori de opinie sensibili la retorica anticomunistă sau la discursul anticorupţie.

De mai bine de doi ani, îndată ce mandatul lui Traian Băsescu a luat sfîrşit (de fapt, începînd din ultimele luni ale regimului său), Justiţia a dat semne că îşi recapătă independenţa şi a început să privească şi în „tabăra“ celui ce se autointitulase campion al anticorupţiei, iar ceea ce a ieşit la iveală, în dosarele instrumentate de procurori, a confirmat cu asupra de măsură acuzaţiile formulate în repetate rînduri de cei care, în acei ani, atrăgeau atenţia că proporţiile jafului din banii publici pus la cale de oamenii preşedintelui este unul masiv. Să fi fost interpretat drept slăbiciune gestul actualului preşedinte de a nu se amesteca în Justiţie? De cînd bunul-simţ şi respectul pentru lege sînt considerate slăbiciune? Traian Băsescu s-a comportat în anii în care a condus cu mînă de fier statul, subordonîndu-şi toate instituţiile acestuia, ca un conducător autoritar care una spune şi alta face. El a jucat atunci rolul „poliţistului bun“, care îţi dă impresia că e de partea ta şi încearcă să te convingă de bunele lui intenţii. În statul de drept al fostului preşedinte, Justiţia a fost utilizată ca instrument de anihilare a adversarilor politici şi e suficient să judecăm faptele: aproape nici unul dintre apropiaţii fostului preşedinte nu a fost măcar investigat, cu atît mai puţin condamnat (excepţiile se pot număra pe degetele de la o mînă). Faptele pentru care toţi cei enumeraţi mai sus au fost trimişi în judecată în ultimii doi ani au fost comise în „zilele bune“ ale regimului Băsescu, atunci cînd anticorupţia era pe buzele tuturor celor care azi au dosare penale consistente şi care ar beneficia din plin de iniţiativele legislative ale actualei puteri. Tot lupi în piele de oaie, evident. Una dintre problemele reale cu care ne confruntăm nu de ieri, de azi, ci încă de la începutul anilor ’90, este una de mentalitate. Cultul şefului face ravagii în lumea politică, iar cei care ne conduc nu au înţeles că ei sînt în slujba oamenilor care le dau votul şi care au tot dreptul să-i tragă la răspundere. PDL şi PSD au funcţionat ani la rînd ca forţe monolitice, strîns unite în jurul Conducătorului de voinţa căruia depinde totul, viaţa şi moartea politică. Din acest punct de vedere, modelul lui Liviu Dragnea este Traian Băsescu, iar deficitul de democraţie din partidele lor reflectă o mentalitate totalitară, ce-şi are rădăcinile în cei aproape 50 de ani de regim comunist. Împotriva acestui tip de mentalitate se protestează astăzi în stradă, împotriva bunului plac al cîte unui politician care se consideră mai presus de lege şi care încearcă, prin manipularea votului popular, să construiască o realitate după chipul şi asemănarea sa. Iar politicienilor din toate partidele ar trebui să le cerem să nu-şi mai asculte şefii vremelnici, să aibă curajul să promoveze oameni de calitate, competenţi şi decenţi, capabili să-şi asume erorile şi să facă un pas înapoi atunci cînd, prin acţiunile lor, compromit grav partidul care i-a promovat.

Marele cîştig al acestor zile este revirimentul spiritului civic, redobîndirea curajului de a le reaminti conducătorilor că legitimitatea se cîştigă la vot, dar se poate pierde foarte uşor în stradă, atunci cînd sensul votului e deturnat.