Revoluţia ca restauraţie
- 19-03-2009
- Nr. 466
-
Adrian NIŢĂ
- Eseistică
- 2 Comentarii
Andrei Cornea Noul – o veche poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 246 p. Deşi construită din şase studii independente (dintre care două inedite), lucrarea lui Andrei Cornea Noul – o veche poveste îşi primeşte unitatea de la tematica abordată: relaţia dintre vechi şi nou, dintre tradiţie şi inovaţie, dintre revoluţie şi restauraţie. Autorul îşi propune să vadă dacă nu cumva definiţia noului este aceea că noul scoate la lumină lucruri vechi şi, mai mult sau mai puţin, prăfuite. Pentru asta se trec în revistă disputele cu privire la ideile despre univers (Leibniz, Platon, Plotin), problematica unicităţii universului (Platon şi Plotin), speciile de gîndire (Eco vs Porfir), relaţia dintre restauraţie şi revoluţie, reprezentarea tradiţiei de către marii inovatori (Tristan Tzara, Licurg, Bacon etc.) ori relaţia dintre raţionalism şi dionisiac (adică Socrate vs Nietzsche). Întîlnirea dintre Goethe şi Beethoven Lucrarea debutează cu povestirea întîlnirii lui Beethoven şi a lui Goethe cu cortegiul imperial. Marele compozitor povesteşte într-o scrisoare că se plimba, într-o zi a anului 1813, prin Toeplitz împreună cu Goethe şi că, la întîlnirea cu familia imperială, cei doi au avut un comportament diferit. Goethe a luat o poziţie oficială, s-a dat deoparte respectuos, şi-a scos pălăria şi […]
Nu cred ca, in urma lecturii cartii domnului Cornea, dumnealui ar miza pe functia restauratoare a revolutiei in genere, in termeni factuali, ca si cum o revolutie, oricare ar fi aceasta, as restaura din temelii o ordine sociala, politica si economica extincta. Contraargumentul ar avea sens, dar nu aceasta este ideea d-lui Cornea. El nu sustine nicaieri ca dupa 1789, noua lume moderna ar repeta identic sau macar foarte similar un model societal imemorial, ci, pur si simplu, ca elanul revolutionar, tinta \”revolutionarului filosof\” (si in acest sens sintagma are sens) tinde la refacerea unei presupuse epoci de aur, situata in illo tempore, ceea ce pe scara istoriei poate fi situat intr-un trecut si un viitor neclare deopotriva.
Cele doua tipuri de timp, cel actual-decazut, cel indepartat-ideal, sunt constructele psihologice ale revolutionarului nemultumit de lume, si dornic sa o schimbe. Timpul nu este repetitiv decat sub forma unei aprecieri mitice, suprasensibile, niciodata in termeni cotidieni. In Iosif si fratii sai, Th. Mann vorbeste de eterna poveste, care se repeta in vietile lui Isaac-Iacob-Iosif, creand o tipologie, dar fiecare existenta in parte este unica in desfasurarea evenimentelor sale. Vorbim de o circularitate semantica, metafizica si doar atat. Istoria este, ca sa-l parafrazez pe Tocqueville, un muzeu cu cateva picturi originale si multe falsuri, dar nici un tablou in acest bogat muzeu al istoriei nu poate fi realmente, la nivel sensibil, confundat cu altul. Nici macar o copie identica.
Nu am citit-o, am s-o procur, ceea ce scrie Andrei Cornea merită atenție. Recenzie judicioasă, cam scurtă.