Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Rînduri la moartea lui Andrei Bodiu
- 04-04-2014
- Nr. 717
-
Caius DOBRESCU
- ON-LINE - ACTUALITATE
- 12 Comentarii
În seara zilei de joi 3 aprilie a plecat dintre noi Andrei Bodiu. Născut în 1965, absolvent şi ulterior doctor în litere al Universităţii din Timişoara, decan al filologiei braşovene în două mandate, ales în 2012 vicepreşedinte al Senatului Universităţii Transilvania, membru al Consiliului Naţional al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, Andrei Bodiu a fost, în primul rînd, un extraordinar poet. Dispariţa lui, prematură şi fulgerătoare, produce o durere inexprimabilă familiei şi prietenilor, dar şi o rană vie în corpul literaturii române contemporane. Volumele sale de versuri (Cursa de 24 ore – 1994, Poezii patriotice – 1995, Studii pe viaţă şi pe moarte – 2000, Oameni obosiţi – 2008) transmit, într-un mod unic şi irepetabil, curajul de a asuma conştiinţa fragilităţii şi perisabilului în toate momentele existenţei noastre cotidiene. Pe lîngă opera sa poetică, Andrei Bodiu lasă în urmă şi o impresionantă operă de construcţie culturală. Participînd la dinamica intelectuală care a făcut din Braşov un centru proeminent în cercetarea literară românească (volumele sale de studii se regăsesc în toate bibliografiile studiilor româneşti din ţară şi din străinătate), el a fost totodată principalul arhitect al instituţiei care hrăneşte şi susţine de mai bine de două decenii această […]
Bravo celor de mai sus (de, mai ”pre-sus”?) pentru ca *au scris*!
Atunci cand ”trece” altundeva, cineva drag, *trebuie* sa-i dai *prinosu’*, acel ”banutz”.
Nu l-am cunoscut; ashadar, nu pot scrie. Voi, *voi*, insa, v-atzi chiar facut (ca oameni care l-atzi admirat & iubit) , chiar *datoria*!
Sa va multzameasca El, de unde este. Ca, io, de unde sunt, va chiar multzamesc, pentru ca *atatzia* oameni
de calitate se chiar ”duc” far’ de-ai aminti chiar *nime*…
Cu drag, tuturor celor de mai sus,
Nea Marin
Am sentimentul ca Andrei Bodiu ar zice zambind: pentru ca e aprilie, m-am gandit sa va pacalesc… Ar trebui sa ne amintim mai des ca profesorii nostri mai pleaca, uneori, sa se odihneasca un pic.
Când în urmă cu aproape un an ne-am despărțit după întâlnirea prin care marcaserăm trei decenii de la absolvirea liceului am convenit să ne întâlnim mai des…
Oricum, din cei cinci băieți ai clasei și ai generației noastre, a \\\”XI-a A, dragă\\\” numai noi doi ne-am însoțit colegele ce-au putut veni atunci. Şi vineri, la prima oră a dimineții, cutremurătoarea veste a plecării în veșnicie a celui mai tânăr dintre noi, distinsul dascăl brașovean Andrei Bodiu, ne-a lovit precum fulgerul.
De ce, Andrei? De ce?
Am rămas mai puțini, mai săraci și mai singuri.
Mai puțini pentru că dintre noi a plecat primul nostru coleg, care s-a grăbit s-o întâlnească pe Adela.
Mai săraci pentru că s-a stins o voce inconfundabilă a poeziei românești a ultimelor decenii și și-a aflat \\\”odihna\\\” neobositul lucrător și formator de caractere.
Mai singuri pentru că numai în asemenea momente înțelegem sensul cântării ecleziastice \\\”plâng, plâng și mă tânguiesc când gândesc la moarte și văd în morminte frumusețea noastră …\\\”
Zadarnic ne este zbuciumul și dureroasă despărțirea! Cu inimile cernite de dureroasa pierdere, dar încrezători în milostivirea și voia Atotputernicului Dumnezeu, ne vom aminti mereu de tine. Prea târziu pentru tine îți promitem că ne vom revedea mai des.
Ca \\\”păstor al vostru, al clasei noastre\\\” îndrept binecuvântarea sacerdotală spre cei dragi ai tăi, rămași nemângâiați și cu sufletele arse de durere, încredințându-vă de purtarea în rugăciune.
Fie ca sufletul său să se odihnească în pace, cu drepții.
Pr. Valeriu Median sau, mai simplu, Val, așa cum vă plăcea vouă să-mi spuneți.
Văzându-mă de două ori, sau trei, cu mult mai tânărul Andrei Bodiu (de unde, o senzaţie penibilă de culpă), am prea puţine amintiri cu el.
Una-i de pe când predam gazetărie la Universitatea de Vest din Timişoara, iar el a apăsat pe clanţa sălii unde-mi ţineam cursul, – scuzându-se că încurcase uşa. Am fost, apoi, la un banchet de doctorat…
Ei bine, sunt(em) în situaţia “poetului minor”, cum spune Borges, din Antologia palatină, despre care ştie-se atât: va fi ascultat privighetoarea lui Teocrit, în “seara unei zile ce nu mai avea să fie noapte”.
Andrei şi eu, noi doi, într-o noapte fără dimineaţă, am băut, nebându-l, un inubliabil vin.
Drum bun, Andrei Bodiu! Salutari lui George Craciun si Alexandru Musina. Spune-le ca nici vorba sa ii fi uitat.
Andrei Bodiu a fost unul dintre putinii profesori care mi-au marcat frumos adolescenta….unul dintre putinii profesori de care-mi amintesc cu zambetul pe buze….Ramas bun, domnule profesor …!
Iti scriu tirziu si amar. Te cert. Cum ai putut sa pleci, asa?!
Ne-am vazut ultima oara in 2007. A fost ca si cum ne despartisem, ieri, in curte la Unirea. Nu am vorbit nimic de vreo 20 de ani. Asa a fost drumul. Dar au vorbit metaforele, chiar si la asa departare. Si la ai tai ma gindesc si simt toata disperare lor. Ai dat startul, batrine, numaratoarea a inceput. Tu, creatorul, esti condamnat spre binele nostru la imortalitate fara fanfaronada iar copilul tau va creste din coca asta. Am plins, pling, nu e nimic de pus in loc. Odihna, prietene!
Nu pot sa cred nici acum. E absurd si nedrept.
Odihneste-te in pace, Andrei. Ne e deja dor de tine.
Nu te vom uita niciodata!
Superb mesaj de ramas bun pentru bunul si jovialul Andrei Bodiu, mesaj la care subscriu. A fost un poet talentat, a fost un critic corect, un excelent administrator al facultatii sale si un reformator al universitatii romanesti. Pentru Brasov a fost un om care sfinteste locul, cum spune proverbul. Mi-e mie greu sa imi imaginez Universitatea din Brasov fara el, asa ca incerc sa imi inchipui ce durere a produs disparitia lui fulgeratoare apropiatilor sai, empatizez cu familia, cu toti colegii si prietenii lui, cu studentii care l-au iubit si carora, multi din cate am citit, le-a schimbat destinul; toti au pierdut un om fara de care acel loc nu ar fi azi atat de luminos. La ultima noastra intalnire din februarie, cand venise la o comisie de concurs, dupa finalizarea concursului, fiind in pauza lui dintre comisia de la Ploiesti si alta comisie la Bucuresti, ne-am angajat intr-o discutie despre „senioritate”, el, eu, talentatul lui coleg, Adrian Lacatus si fostul meu profesor la Master, Bogdan Lefter. Andrei care era nascut in aceeasi zi cu mine, dar cu noua ani inaintea mea, glumea, spunandu-mi ca el a inceput sa imbatraneasca si ma sfatuia pe mine sa fac demersurile critice de promovare mai asidua a literaturii noastre contemporane in strainatate pe care le propuneam, pentru ca sunt mai tanara. Am vorbit cu el atunci despre nasterea literaturii prin cantecul lui Orfeu atunci cand a pierdut-o pe Euridice in viziunea lui Blanchot, am vorbit despre cum sunt vazute literatura si critica romana in tarile anglofone. La finalul intalnirii, in putinul timp pe care l-am avut la dispozitie, chiar daca era in graba, am insailat niste planuri pe termen lung, am pus la cale diverse colaborari intre universitatile noastre pentru urmatorii ani, si vazandu-i agenda plina de evenimente, l-am intrebat cand are timp sa faca atatea cate face. Si a zambit, atat de trista sunt la aflarea disparitiei sale, ca nici nu mai imi pot aminti decat zambetul lui larg care era raspunsul cel mai simplu si chipul lui bland. Cuvintele lui parca au disparut din mintea mea cu totul acum, dar spuneau ca face tot cu pasiune. Pasiunea de fapt ii umplea zambetul si nu parea nici obosit, nici satul de atata munca, lua totul asa cum era, inclusiv birocratia academica tip Bologna care probabil ii consuma timpul in care ar fi putut sa scrie mai mult. Asteptam cu nerabdare sa revina la universitatea mea pentru o conferinta plenara in noiembrie si sa dialogam in idei. Dar nu o sa mai vina. Asteptam cu nerabdare sa ii daruiesc in 2-3 luni o carte despre care ii spusesem. Dar nu a mai avut rabdare. O sa am in minte doar zambetul lui minunat. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Sunt inca naucit de vestea primita peste noapte. Cu voia redactiei Observatorului Cultural, iata aici cateva ganduri:
http://www.dorintudoran.com/as-fi-putut-fi-cu-ei-in-seara-asta/
Era prin, parcă, 88. Era urât şi era iarnă. Plecând, cred, de la un cenaclu, cu cârdul, la localul Casei UniversitAurilor (vorba profesorului Tohăneanu), am rămas singur cu Andrei Bodiu (pe care doar atunci îl cunoscusem), în hărăbaia goală; şi-am mai cerut un vin.
Am plecat, pe vrute, pe nevrute, tustrei: Bodiu, eu şi sticla, la mine în bucătărie (unde era ceva mai cald). După ce, cu greu, deschidem sticla, turnăm lichidul în pocale, ciocnim şi bem o primă gură, – simţim că vinul este imbuvabil. Mai facem niscai încercără să-l dăm pe gât, dar nu e cazul. Decidem să-i dăm drumul în chiuvetă, – ceea ce, parcă, nu făcusem niciodată, eu, cel puţin, care mă jur că nu mai beau poşircă, nici otrăvuri, un an de zile, poate doi. (Ceea ce, apoi, am şi făcut, fie şi dacă, după, la sindrofii sau la băute, aduceam cumva a trouble-fe^te). Se lumina, cu greu, de ziuă, iar noi vorbeam, pe sec, de ale noastre… Bodiu mai era student şi, pe la 6 dimineaţa, mi-a recitat o poezie cu numele numărului camerei (de cămin) a lui/a lor. – Nouăzecismul începuse!