Rîsul lui Agopian
Ştefan AGOPIAN – Scriitor în comunism (nişte amintiri)
- 03-04-2014
- Nr. 717
-
Alina PURCARU
- MEMORIALISTICĂ
- 1 Comentarii
Nu cred că a fost floare la ureche pentru Ştefan Agopian să se decidă să scrie aceste amintiri despre formarea lui ca scriitor în perioada comunistă. Nu pentru că ar face cine ştie ce devoalări care l-ar pune într-un raport încordat cu breasla, a mai făcut-o şi nu cred că l-ar incomoda foarte tare un nou episod. Mai greu e să dezvălui conflictele cu tine, şi din motivul ăsta volumele de memorii se desfăşoară, capitol după capitol, în jurul unei persona, al unei construcţii de sine ce merge pas la pas cu (re) construirea trecutului. Poveşti greu de spus Călcîiul lui Ştefan Agopian, care explică multe, deşi nu justifică tot, e bine ascuns sub ani grei de amintiri. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, scriitorul însuşi îl mai acoperă cu un strat gros de umor, negru şi şocant, solid, cît să ţină la o distanţă sigură nişte adevăruri greu de suportat. Mă refer la pasaje cum e cel de mai jos, la paragrafe în care vorbeşte despre o foarte proastă relaţie cu mama şi, prin extensie, cu o ordine a lumii care-i provoacă un jemanfişism funciar: „Îmi este clar astăzi că relaţiile foarte proaste pe care le-am avut […]
Că orice demers de interpretare riscă să privilegieze anumite nuanțe ale textului, e de înțeles. Ceea ce nu am reușit să înțeleg însă este cum ați reușit să faceți o lectură din care nu transpare nicio curiozitate cu privire la text, ci strict dintr-un unghi de vedere deformator-malițios, astfel încât să rețineți numai aspectele care par să țină de o anecdotică de șanț. De asemenea, cred că ați ratat, în ce privește referințele autorului la sexul feminin, esențialul, și v-ați opintit în niște formulări mai mult popular-afectuoase decât depreciative. Cred că ați trecut prea repede peste numeroasele pasaje în care, plin de candoare, autorul face cronica relației cu Fuzi și nu ati sesizat tonul amical, alteori tandru, cu care scrie despre variile doamne și domnițe de prin amintirile sale.
Bref, această cronică nu dă seama decât de o lectură insuficient de atentă și, în definitiv, părtinitoare, a unui volum cu siguranță imperfect, însă care merită să fie citit cu un alt tip de curiozitate decât cel malițios.