Roland Barthes: 50 de ani de la Moartea autorului (II)

Interogînd, încă din 1955, limitele istoriei literare, Barthes subliniase că, atunci cînd nu se limita la reducerea textelor și a scriitorilor la nivelul sistemelor estetice, vechea critică – declarată a fi, printr-o formulă memorabilă, o istorie a literaților sau, la fel de adevărat, o succesiune de monografii – traducea intraductibilul prin ideea de geniu literar: „Autorul domneşte încă în manualele de istorie literară, în biografiile scriitorilor, în interviurile din reviste şi chiar în conştiinţa literatorilor, preocupaţi să-şi asocieze, graţie jurnalelor intime, persoana şi opera“ (The Death of the Author). Pentru a înțelege însă cît mai exact miza demonstrațiilor sale, trebuie să recompunem, oricît de sumar, imaginea pe care Barthes o avusese la momentul respectiv asupra studiilor literare. Aici se coagulează, dacă vreți, întreaga filieră politică a eforturilor sale. Politica criticii totale Acesta putea distinge foarte clar între o critică economică (critica de întîmpinare) și o critică a structurii, deși nu e singura distincție pe care Barthes o făcuse în perioada amintită. Vezi, de exemplu, distincția – ceva mai cunoscută – dintre critica universitară (împotriva căreia a militat) și critica ideologică. Privită ca instituție, literatura ar trebui să facă obiectul unor investigații de natură socio­logică, și asta tocmai pentru a îndepărta […]