Roland Barthes: 50 de ani de la Moartea autorului (III)

Cum au indicat majoritatea exegeților lui Barthes, eclipsa auctorială n-a durat foarte mult. Profund influențat de psihanaliza lacaniană, dar și de textele lui Derrida, Barthes va declara, pe urmele lui Benveniste, că scriitura e spațiul în care persoana gramaticală și originile discursului sînt întotdeauna deja inextricabil amestecate. Preluînd, pe rînd, toate reflecțiile modernismului literar – de la Poe la Mallarmé sau Baudelaire, de la Rimbaud la Proust, de la Valéry la Batailles – privind înțelegerea limbajului ca obiect și subiect al literaturii, noua definiție a subiectului creator va fi reluată în diverse formule, printre care cea mai cunoscută rămîne, probabil, cea a „întoarcerii autorului“. Departe de a fi o formă de plenitudine individuală pe care scriitorul o poate turna în limbaj, subiectul va fi, dimpotrivă, spațiul vid în jurul căruia se iscălește un discurs. Dacă limbajul nu enun­ță niciodată altceva decît absența subiectului, concluzia, în termenii lui Blanchot, nu putea fi alta: esența scriiturii (graful urmelor seducătoare) e tocmai propria-i absență. Întoarcerea subiectului auctorial explică, într-o anumită măsură, și semnificația decesului anterior. Nu cred că putem vorbi, așadar, de o retragere, ci, mai curînd, de o mișcare pe care autorul o realizase în jurul propriului său ax. Fenomenul poate fi […]