România profundă. Destrămări, deziluzii

Între prozatorii care s-au impus la noi din anii ’90 încoace, conturîndu-şi, în timp, un profil specific, Dan Lungu ilustrează o formulă realistă pe care, în preajma lui 1989 (plus sau minus cîţiva ani) – în plină vogă, încă, a experimentului prozastic –, puţini o anticipau ca posibilă, socotind-o epuizată, cu toate că, dimpotrivă, tocmai calea experimentului (în special a celui textualist) era aceea care anunţa să ajungă cît de curînd într-o fundătură. Nu doar factorii extraliterari au contribuit, după 1989, la vertiginoasa pierdere de audienţă a prozei autohtone; un rol trebuie să fi jucat, aici, şi „superioara“, aulica îndepărtare a Prozatorului faţă de un public pe care tindea să şi-l selecteze pe criterii elitare.   Semnele ieşirii din impasul postrevoluţionar al prozei româneşti s-au vădit (după 2000) abia atunci cînd Scriitorul – în bună măsură prin voci mai nou afirmate (de la Radu Aldulescu la prozatorii din „şcoala ieşeană“ sau de la Răzvan Rădulescu la Florina Ilis ori Bogdan Popescu) – a redescoperit valenţele poveştii şi urgenţa re-umanizării naraţiunii, lăsînd mult invocata, înainte, „aventură a limbajului“ într-un mai firesc arrière-plan. Deşi părea că s-ar desprinde din microrealismul optzecist, „minimalismul“ de la sfîrşitul anilor ’90 şi din primul deceniu al […]