Romanul adolescentului eliberat
Adrian BUZ – 1989
- 07-08-2014
- Nr. 734
-
Alina PURCARU
- Literatură
- 0 Comentarii
La 18 ani, un an şi patru luni de izolare, departe de grupul de prieteni şi de apropiaţi, înseamnă o veşnicie. În anul de cumpănă 1989, pentru majoritatea băieţilor obligaţi să facă armata, acest interval nu era o simplă bucată de timp despre care ştiau că urma să li se ia. Nu, armata întinsă pe toată secvenţa asta era timp viitor in festat din start de perspectiva unor detalii care au băgat groaza în oasele unor generaţii întregi de adolescenţi. Aruncaţi pe porţile unităţilor militare, băieţii de 19 ani ştiau foarte bine ce pregătise ţara pentru ei: ore de instrucţie agonizantă, indispensabili pătaţi, distribuiţi de-a valma la intrarea în cazarmă, geamantane de lemn cu niscaiva conserve, şi alea vînate de veterani, probabilitate agonizantă a frecării closetelor în „n“ stiluri, duşurile fără becuri, orezul cu pietre, pastele pline de gîndaci, şobolanii din popotă, ordinele. Trecînd din concret în registrul ideilor, regimul cazon, înainte de 1989, însemna familiarizarea, în cele mai aberante moduri, cu pieptul de fier al unui sistem debil, abuziv, de neclintit. Pentru a deveni bărbaţi pentru patrie (exista, la un moment dat, o emisiune despre viaţa armatei care chiar aşa se numea: Pentru patrie!), tinerii care depuneau jurămîntul trebuiau […]