Romanul adolescentului „retardat“

Cînd, debutant fiind, beneficiezi de o recomandare editorială de genul: „Cu siguranţă, Caiet de desen poate fi considerat cel mai substanţial debut în proză postdecembrist“ (vezi Observator cultural nr. 158/416) şi de un promo susţinut, aşteptările devin dintr-o dată foarte mari. Nu ştiu cîte debuturi în proză postdecembriste a înregistrat, pînă la Adrian Chivu, editorul de la Curtea Veche. Probabil nu de categoria unor Radu Aldulescu, Adrian Oţoiu sau Răzvan Rădulescu. Se ştie: de multe ori, o promovare cu acoperire insuficientă se poate întoarce împotriva celui promovat, iar curiozitatea stîrnită în rîndul cronicarilor se transformă lesne în respingere. Mai ales că, după ce am ridicat sprîncenele în faţa superlativului „cel mai“, le putem încrunta uşor citind consideraţiile poticnite de pe manşeta prezentului volum: „Deşi debutează în proză, Adrian Chivu, născut în 1975, îşi ţese pînza romanescă aidoma unui artist desăvîrşit, impresionînd printr-un stil în registru binar, unde expresia plată, colocvială e dublată şi potenţată de rafinate reflecţii asupra condiţiei umane“. Adică, de ce un debutant de 33 de ani n-ar putea scrie ca un „artist desăvîrşit“ (!) şi de ce expresia „colocvială“ implică platitudinea? Cît despre „rafinatele reflecţii asupra condiţiei umane“ – mie, unuia, nu-mi sună prea grozav. Dar, în […]