După Matei Brunul (2011), unul dintre romanele de vîrf ale literaturii române din ultimul deceniu şi jumătate, următorul volum al lui Lucian Dan Teodorovici s-a lăsat aşteptat. Şi nu oricum! – dat fiind că excelenţa cărţii de acum şase ani impune, inevitabil, exigenţe sporite faţă de proza pe care autorul o va publica de aici înainte. Cel care cheamă cîinii (2017) este, (şi) din această perspectivă, un prag, un interval de trecere, un moment de bilanţ şi de autoscopie, un pariu al autorului cu sine însuşi. Nu e – putem deduce – cartea cu care Lucian Dan Teodorovici ar fi vrut să revină după succesul reprezentat de Matei Brunul, fie şi pentru faptul că ea a „intervenit“ în existenţa autorului ca un accident. Greu încadrabilă/„etichetabilă“, nici ficţiune romanescă, nici nonficţiune (nici, am putea adăuga, autoficţiune în formula deja „clasicizată“), cartea de faţă transcrie o experienţă foarte recentă şi foarte personală: confruntarea cu o boală survenită intempestiv (un cancer limfatic) suspendă existenţa curentă, introduce o paranteză într-un flux evenimenţial şi îi oferă autorului acestei confesiuni o nedorită, neaşteptată, neagră „vacanţă“, prilej, totuşi, pentru recapitulări şi autoclarificări. „Au fost luni de bombardament asupra fiecărui organ, au fost luni cu temeri mărunte sau intense, au fost luni cu momente sau chiar cu perioade depresive, au fost luni cu greţuri şi dureri pe care am încercat, pe cît s-a putut, să le păstrez pentru mine, să nu le aduc adică nici în viaţa celor din jur, nici în text. Dar ceva a compensat amărăciunile: au fost luni întregi de linişte, cum n-am mai avut probabil din copilărie.“
Cartea de faţă – un roman atipic – se construieşte după un procedeu „work in progress“, ca o provocare literară dublînd o provocare existenţială. Notaţia în priză directă e „corectată“ însă prin intervenţii ulterioare şi prin numeroase digresiuni. Şedinţele de chimioterapie marchează succesiunea secvenţelor „de tip «jurnal»“, în contrapunct cu mici naraţiuni/instantanee decupate din perioada celor trei săptămîni de internare la un spital din Cluj, imprimînd naraţiunii mari un ritm şi o structură. Totul e povestit simplu; refuzul oricăror efecte de stil iese la iveală fără echivoc pe tot parcursul acestei confesiuni ce trădează efortul de a traduce în cuvinte (a căror putere de semnificare exactă a realului îşi vădeşte, în mod firesc, limitele) senzaţii şi stări, emoţii şi situaţii dramatice. E dificil, de exemplu, să descrii stări precum acelea induse de tratamentul cu citostatice: „Greţurile sînt greţuri, e adevărat, dar cum să explici că le simţi venind nu doar dinspre stomac, aşa cum ne-am obişnuit să le recunoaştem, ci şi dinspre piele, dinspre vene, dinspre muşchi? Cu ce cuvînt descriptiv să le acoperi? La fel oboseala pomenită în hîrtii. Oricine cunoaşte starea de oboseală. […] e mai greu s-o numeşti însă aşa atunci cînd ai senzaţia că oasele ţi s-au făcut mercur şi ţi se scurg spre-afară, lînced şi magnetic…“. Dar autorul nu zăboveşte prea mult asupra propriului „caz“, preferînd să evadeze, discret, în examinarea proximităţii – cu tipurile umane nu de puţine ori memorabile pe care realitatea le expune cu generozitate – sau în consideraţii despre scris. Cel care cheamă cîinii se constituie într-un fals jurnal al experienţei bolii – început în septembrie 2016, odată cu diagnosticul, şi încheiat patru luni mai tîrziu, în ianuarie, cînd investigaţiile medicale confirmă remisiunea –, împletit cu observaţii desprinse din cotidianul României actuale şi cu episoade (reale, ne încredinţează autorul) ficţionalizate. Cum ar fi acela – foarte reuşit – al ciocnirii polemice cu o martoră a lui Iehova, într-un salon de spital, sau mica poveste (ce impune şi titlul cărţii) despre omul care stîrneşte în fiecare dimineaţă hărmălaia cîinilor de pe uliţă doar pentru că se teme, într-un mod oarecum contorsionat, de ceea ce, în fond, el însuşi provoacă. Unele personaje par a descinde din proza rusă; un exemplu e ciudatul care, după ce i-a fost extirpat laringele, şi-a construit un sistem alternativ de comunicare: şi-a notat într-un caiet, riguros rubricat, replici posibile în contexte foarte diferite. O poveste din copilărie „despre nişte oglinzi“, amintirea protectoare a bunicii, un episod cu Arsenie Boca, o istorioară despre lumea paralelă în care trăiesc, on-line, comunităţile de adepţi ai jocurilor de strategie (Clash of Clans, de exemplu) ş.a. vin să întrerupă, „evazionist“, cursul unei confesiuni sincopate, autocenzurate.
Din cînd în cînd, recitind paginile de „jurnal“ transformate în capitole cvasiromaneşti, autorul indică autoironic locurile în care ar fi putut proceda altfel, amănunte sau fapte pe care le-ar fi putut consemna şi nu le-a consemnat, mărturisiri pe care le-ar fi putut face, dar pe care s-a temut să le transcrie, ca să nu pară false ori prea patetice, pasaje pe care le-a şters pentru că nu conţineau „nimic emoţionant şi nici măcar simplu“. La un moment dat, ajuns aproape de mijlocul acestui roman-jurnal, constată: „Sînt […], iată, în al şaselea capitol şi n‑am scris, de fapt, mai nimic din ce mi-aş fi dorit cu adevărat să scriu“. Desigur, e un mic artificiu retoric. Alteori, autorul romanului-jurnal se mustră pentru „nervozitatea […] aproape necontrolată“ a unor notaţii ce i-ar putea dăuna cărţii „prin rostul lor strict publicistic“, preîntîmpinînd astfel eventuale obiecţii ale unui cititor chiţibuşar. Îşi găsesc loc în pagină reflecţii sarcastice în marginea alegerilor din SUA şi a victoriei lui Trump, ironii la adresa superficialităţii presei contemporane sau îngrijorări provocate de „zgomotul […] generalizat, globalizat“ al demagogiei şi propagandei, într-o „lume nouă“, de‑culturalizată: „Marea schimbare de paradigmă despre care se tot discută mie mi se pare că aici e: viitorul începe să se sprijine doar pe vorbe, nu pe texte scrise“.
Între notaţiile – parţial confesive – din Cel care cheamă cîinii, consideraţiile privitoare la scris şi la literatură ocupă un loc central. Într-o carte care, nota bene!, respinge energic orice tentaţie de literaturizare. Cu atît mai mult cu cît, într-o situaţie-limită precum aceea descrisă aici, literatura însăşi, nobilă fatuitate, pare a-şi trăda propriile-i (fireşti, de altfel) limitări. Cu o gravitate permanent contrabalansată de (auto)ironie, scrisul, mizele şi relevanţa acestuia, condiţia scriitorului în lumea actuală, capacitatea literaturii de a exprima lucruri esenţiale şi de a salva, într-un plan simbolic, destine umane sînt interogate, în paginile acestei cărţi, în afara oricăror fetişuri, prejudecăţi, preconcepţii, iluzii ori complexe de superioritate „elitiste“. În secvenţele ce analizează mizele şi resorturile scrisului – umbra unei suspiciuni legate de perisabilitatea şi de inutilitatea literaturii profilîndu-se în fundal –, autenticitatea notaţiilor este, poate, chiar mai pregnantă decît în restul volumului. E, într-un fel, firesc, pentru că, „materia“ cărţii constituindu-se din experienţe foarte intime, pudoarea, discreţia celui care încearcă să transcrie aceste experienţe (dificil de comprimat în cuvinte, de altfel) cenzurează confesiunea, întrerupînd-o, fragmentînd‑o şi, într-o anumită măsură, desubiectivizînd‑o. În schimb, jurnalul crizei de creaţie – al unei crize ce vizează raţiunile înseşi ale scrisului, încrederea în acestea – lasă porţile larg deschise.
Te ajută scrisul să supravieţuieşti? – se întreabă aproape obsesiv autorul; şi chiar şi acolo unde întrebarea nu e explicit formulată, ea se întrevede în subtext. Un mesaj citit întîmplător pe o pancartă aruncată printre gunoaie, pe o stradă lăturalnică, „Writing is the only way of life“, e interpretat – cu rezervele ironice de rigoare (dar, într-o anumită măsură, şi împotriva lor) – ca un îndemn interior, automotivant. Pînă la urmă, o anumită mistică a scrisului nu-l ocoleşte nici pe Teodorovici, atît de sceptic, altminteri, cum se autodefineşte, faţă de tot ceea ce înseamnă misticism: criza generată de confruntarea cu boala îl transformă într-„unul dintre oamenii care-şi pot accepta, în situaţia în care se află, măcar un strop de misticism, chiar dacă uneori mă străduiesc să mi-l îmbrac în autoironie“ – „Iar un prim exemplu e pancarta dintre gunoaie mai sus pomenită“. Acestei mărturisiri îi urmează o explicaţie şi un rechizitoriu. O explicaţie a refuzului de a accepta mitul romantic al artistului văzut ca fiinţă superioară, privilegiată, ontologic diferită de ceilalţi muritori; şi, indirect, un rechizitoriu adresat celor care, scriind, trăiesc cu iluzia rolului lor mesianic: „Nu cred în rolul special al scriitorului în lume, nu cred nici măcar în genialitate, nu cred în superioritatea artistului. […] Sîntem histrioni faţă de noi înşine, căci ne străduim să ne minţim permanent, invitîndu-ne mintea să evolueze într-un spectacol de gală pus în scenă mai ales pentru noi. În felul ăsta, ne păcălim subconştientul că existăm pentru ceva cu adevărat important […]: sîntem incapabili de a face bine lumii în mod real, aşa încît am inventat ficţiunea […], spre a ne simţi mai puternici acolo, mai utili, mai buni“. Scriitorul (cu majusculă) e coborît astfel de pe piedestal; în schimb, literatura se umanizează graţie acestui gest firesc de acceptare a realităţii şi a propriilor limite.
Modul în care Teodorovici îşi defineşte propria scriitură şi propriile impasuri scripturale este lucid şi percutant; nu-şi face nici concesii, nici nu se lamentează – se autodescrie simplu, cu siguranţa lipsită de trufie cu care un pictor portretist şi-ar schiţa propriul profil, fără note autoflatante şi fără complexe: „M-am aflat […], de cînd mă ştiu scriind, într-un anume conflict, acela-n care am fost hărţuit permanent de clişee, truisme, panseuri ieftine. Şi, pe parcursul lui, am pierdut de multe ori. N-am fost niciodată un scriitor al cuvintelor, nici nu ştiu dacă am ţinut să fiu. Îi admir însă pe cei care sînt. […] Am scris întotdeauna de parcă n-aş fi avut timp să îndrăgesc cuvintele. Am căutat doar să mă eliberez de ele, de capcanele pe care mi le-au întins, şi să pot pleca în felul ăsta mai departe. […] N-o spun pentru a-mi recunoaşte o neputinţă. Dimpotrivă, îmi închipui că e loc în literatură atît pentru scriitorii care‑şi iubesc cuvintele, cît şi pentru cei ca mine“. Observaţie justă. Lucian Dan Teodorovici nu este (nu şi-a propus să fie) un calofil – ceea ce nu reprezintă, în sine, un defect, cîtă vreme scrisul său are substanţă –, nu este un adept al efectelor de stil, al discursului prozastic ce se constituie în spectacol. Naraţiunea sa „simplă“, în mod voit (şi cu o anume îndîrjire parcă) nespectaculoasă, captatoare a banalului de fiecare clipă, forţînd uneori limitele unei expresii terne, plate, univoce, nu trebuie să ne înşele: simplitatea aceasta este, de la un punct încolo, mai degrabă „construită“ decît naturală, „înscenată“ prin diverse trucuri narative, ascunse sau plasate mai la vedere, subsumată unei structuri clar desenate. Autorul revine, cu o insistenţă ce devine semnificativă, asupra ideii că îşi asumă pe deplin tot ceea ce ar putea fi taxat, în cartea sa, ca banal, plat ori (prea) simplu. El evită „vorbele mari“, mefient faţă de „cantitatea de clişeu cuprinsă în ele“, şi e precaut în privinţa artificului livresc ori narativ, pe care nu îl exclude din formula sa, dar la care recurge cu măsură.
Un artificiu este şi încadrarea confesiunii propriu-zise în rama unei poveşti de o cu totul altă factură: fragmente dintr-o naraţiune tenebroasă despre transe mistice, întîlniri cu Dumnezeu sau cu făpturi ale întunericului, scrisă, pe alocuri, ca o incantaţie sau ca o rugăciune, sînt preluate – pretinde autorul – dintr‑un roman la care începuse să lucreze şi pe care l-ar fi abandona. Trei pagini la început şi două la sfîrşit învelesc protector cartea unei experienţe-limită, o izolează într-o paranteză şi, totodată, poate că o redimensionează, sugerînd continuităţi şi deschideri posibile. În orice caz, în cartea de faţă, „documentul uman“ – consemnat cu o autenticitate ce nu te poate lăsa indiferent – se suprapune cu acela al unor căutări literare nu mai puţin autentice. Cel care cheamă cîinii înseamnă, în proza lui Lucian Dan Teodorovici – pentru a relua o observaţie de la începutul acestui articol –, un prag, un interval de trecere, un moment de bilanţ şi de autoscopie, un pariu al autorului cu sine însuşi.
Lucian Dan TEODOROVICI
Cel care cheamă cîinii
Editura Polirom, Colecţia „Fiction-Ltd“, Iaşi,
2017, 264 p.