Noi, românii, avem mereu parapon pe ei. E adevărat că ne-au ajutat, uneori, să ne apărăm de turci, destul de rar și de puțin, că au făcut și lucruri bune pe la noi – puțin, Războiul din 1877-1878 –, chiar dacă mereu am plătit înzecit pentru asta (vezi povestea generalului Kiseleff), dar, una peste alta, după deceniile de comunism, nu avem de ce să le zîmbim și să le spunem: „Poftim, sînteți bine‑veniți!“. Românii – nu doar ei! – au tras destule ponoase de pe urma rușilor, oricît de ortodocși ne-am considerat și noi, pe lîngă ceilalți din sud-estul Europei, așa că ar fi cumva normal să strîmbăm din nas gîndindu-ne la ce vine de la ei. Doar că, atunci cînd vine vorba despre treburi culturale, n-ai cum să nu admiri sau să nu prețuiești o carte, un spectacol sau un film de primă mînă. Aici lucrurile se nuanțează. Chiar dacă israelienii bombăne la concertele lui Daniel Barenboim din Gaza și West Bank. Dar noi, românii, măcar atît și acum, sîntem liberi să spunem tot ce credem sau simțim. Că e vorba de asasinarea Annei Politkovskaia, că e vorba de cîteva cărți rusești traduse și apărute și pe la noi. Cum asasinarea unei jurnaliste colțoase la adresa lui Putin nu prea interesează publicul cititor din România, vreau să cred că măcar cîteva volume de excepție îl pot face sensibil la producțiile rusești. Nu neapărat ale KGB/FSB-ului, ci ale unor remarcabili oameni de cultură. Clasici, precum Tolstoi ori Cehov, sau contemporani, precum Erofeev ori Șișkin). Despre ei și despre cărțile lor va fi vorba în comentariile ce urmează.
Cărțile au și ele destinul lor. Ca și oamenii. Îmi place să repet mereu ideea asta; în fond, ceva banal și la îndemîna oricui. O nouă carte, Evanghelia pe scurt (Editura Humanitas, 2017, traducere de Wilhelm Tauwinkel), care are o istorie stranie, este semnată de
L.N. Tolstoi. Bine-cunoscutul scriitor, un clasic al literaturii ruse și universale. Pe cît a fost de consecvent cu munca lui de scriitor, pe atît a surprins societatea rusă cu opțiunile, interpretările și, nu de puține ori, acțiunile, ideile sale sociale sau teologice. Avem la îndemînă destule biografii serioase dedicate acestui scriitor ca să ne facem o idee corectă despre cel care a scris monumentalele romane Război și pace, Anna Karenina și Învierea, dar și cîteva bijuterii de povestiri, dintre care, eu cel puțin, detașez Moartea lui Ivan Ilici. Și, poate nu întîmplător, multe dintre temele recurente în meditațiile lui Tolstoi despre viață și moarte, despre sensul sau absurdul vieții etc. se regăsesc, schimbînd ceea ce e de schimbat, în interpretarea foarte personală a preceptelor biblice. Din care au rezultat atitudini foarte personale, ce au dus la excomunicarea sa, în 1901, de către Sinodul Bisericii Ruse. Atitudini nu foarte ortodoxe, cum sună expresia românească – învățătura originară a lui Isus sau interpretarea în cheie proprie a Evangheliilor. Au rezultat cîteva texte scrise în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, care au circulat în manuscrise și litografii. O primă ediție, incompletă, apare în 1885, în limba engleză, o alta, completă, apare în Elveția, în limba rusă, cu multe erori, în 1890. De aceea, pentru această ediție românească s-a folosit o ediție în limba germană, practic prima ediție de încredere, după cum precizează traducătorul și prefațatorul – un extrem de atent comentator – Wilhelm Tauwinkel.
Tolstoi, un adevărat munte de energie, este un autor bine cunoscut în România, după cum aminteam. Cărțile lui, romane sau povestiri de primă mînă, au fost apreciate și admirate de generații întregi de cititori. Și, cu toate acestea, avem de această dată o mare și plăcută surpriză. Un text inedit în limba română, interzis și astăzi în țara lui Tolstoi. Este vorba despre Evanghelia pe scurt, traducerea și întreaga ediție aparținîndu-i unui erudit prelat romano-catolic, Wilhelm Tauwinkel. Cele două texte
înaintemergătoare, „Prefața“, atent explicativă a traducătorului, și „Cuvîntul înainte al autorului la Scurta Tîlcuire a Evangheliei“, scris de Tolstoi la Iasnaia Poliana, în 1883, dau bune temeiuri pentru a pricepe ce vrea să spună autorul. Că Isus nu a fost Dumnezeu, că învățătura lui nu era dumnezeiască, că Hristos nu poate fi făcut răspunzător de absurditatea tradiției agățate de învățătura lui și prezentate drept creștinism. Blasfemie, desigur, pentru cei care păzesc canoanele. Și Tolstoi își vede de gîndurile lui, merge pînă la capăt, nu cedează în a demonstra ceea ce conta mai mult pentru el. Omul. Putem avea mari rezerve față de observațiile lui Tolstoi. Evanghelia pe scurt trebuie citită în tihnă, de la cap la coadă, indiferent dacă sîntem de acord cu afirmațiile lui Tolstoi sau nu. La fel ca și în cazul cărților lui Lucian Boia, demitizarea lui Tolstoi – care, în mod cert, nu va face mulți prozeliți printre credincioșii din pravoslavnica Rusie sau de aiurea – merită a fi măcar citită.
Pe cît de convingător vrea să fie Tolstoi în repovestirea Evangheliilor, pe atît de natural convingător este Cehov în cele unsprezece excepționale și bine alese povestiri reunite sub titlul Doamna cu cățelul (Editura Litera, 2016, traduceri din limba rusă – mai vechi – de Otilia Cazimir, Alice Gabrielescu, Nicolae Guma, Tatiana Panaitescu și Anda Boldur). Recitesc cu foarte mare plăcere și emoție povestirile lui Cehov. Intrate în domeniul public, nu puține edituri le republică. Și bine fac. Reeditarea Insulei Sahalin – așteptată de mine amar de vreme – a reintrodus în circuit un text puțin frecventat. Nu doar la noi. Fără să aibă virtuțile marilor piese de teatru, nici virtuozitatea micilor povestiri, Insula Sahalin spune totul despre un om, nu doar despre un autor. Multe de pritocit în acest punct. Toate cele unsprezece povestiri selectate sînt din clasa extra. Și Salonul nr.6, după care Lucian Pintilie a făcut un film, nu știu cît de cunoscut în România, și Omul în carapace, o bijuterie de proză, de un existențialism avant la lettre, sau, nu în ultimul rînd, binecunoscuta Doamna cu cățelul. În fond, nu sînt, întîmplător sau nu, evenimente spectaculoase în aceste povestiri. Cu oameni simpli, cu studenți, mujici și intelectuali, cu obscuri funcționari sau cu tinere femei prinse în păienjenișul conjugal, social și monden. Indirect, Cehov, cu o bună știință a dozajelor psihologice, dar și cu o virtuozitate aparte a narării evenimentelor, scoate esențialul din te miri ce. Că e vorba despre neliniștile doctorului Andreri Efimîci, din Salonul nr. 6, sau despre incertitudinile Olgăi Ivanovna, din Zvăpăiata, că este vorba despre amorul ascuns (care nu va duce nicăieri) dintre Anna Sergheevna, o coniță măritată și nefericită, și un anume domn Gurov, la fel de nefericit și, pe deasupra, însurat, din Doamna cu cățelul. Experiența lui Cehov, de medic practicant, de dramaturg, dar mai ales de prozator-jurnalist-producător de momente/schițe, îi va fi de folos cînd va aborda textele mai lungi. E vorba despre toate povestirile din acest volum. Și chiar dacă lunga nuvelă Stepa nu e considerată roman, are toate ingredientele romanești. Cehov știe să pună în ordine ceva din dezordinea și nedreptățile lumii. Nu face dreptate, doar ne atrage atenția asupra ceea ce se întîmplă. Cartea de față, în format BPT („Cartea pentru toți“) – habar nu aveam că s-a reluat vechea serie ce a populat bibliotecile părinților și bunicilor noștri –, beneficiază și de o utilă cronologie, cu poze pe care nu le știam. Avem și un set de referințe critice, unde observațiile lui Tolstoi (mare prețuitor al lui Cehov), ale lui Bunin (Premiul Nobel pentru Literatură) și ale lui Stanislavski – „El scrie concis și simplu ca Pușkin, poetic și duios ca Turgheniev, sobru și veridic ca Lev Tolstoi, și totuși scrie ca [pardon!] Cehov“ (ce mai poți adăuga?) – se conjugă cu ale celui mai mare povestitor cehovian al Statelor Unite, Raymond Carver. Povestirile lui Cehov sînt la fel de minunate (și de necesare) astăzi ca atunci cînd au ieșit pentru prima dată de sub tipar. O mare bucurie pentru fiecare dintre noi aceste povestiri. Încă o observație. Nu cred că Insula Sahalin este lipsită de virtuți literare, cum apare în Cronologia care însoțește povestirile (nesemnată). Dar putem trece lesne peste observația asta.
Pe Mihail Șișkin (născut în 1961, la Moscova, cu studii la Universitatea Pedagogică de Stat, plecat în 1995, în Elveția, unde se stabilește, lucrînd ca profesor sau ca interpret pentru azilanți) l-am descoperit relativ recent. Abia după ce i s-au tradus și editat la noi romanele Scrisorar (2012), Părul Venerei (2013), Luarea Ismailului (2016), unul mai tare ca altul, ca formulă epică. Bune proze și interesante experiențe narative. Subiecte rusești cu inserturi, evident, europene. Viața și trăirile autorului, ca generatoare de teme și de idei. De curînd, a apărut volumul Paltonul cu gaică. Proză scurtă. Eseuri (Curtea Veche, 2017, traducere din limba rusă și note de – neobosita – Antoaneta Olteanu), o culegere de texte ce mi-au reconfirmat încrederea în virtuțile prozatorului rus stabilit în Elveția, dar care mi-au revelat și dimensiunea unui intelectual european. Avem un număr de douăsprezece proze eseistice – sau eseuri conținînd în țesătura lor numeroase povestiri –, care mai de care mai închegate. Se pleacă de la întîmplări reale, verificabile, și se ajunge la ficțiuni posibile, la fel de autentice. Că este vorba despre copilăria autorului-narator, despre memoria unei mame prinse în păienjenișul uman și ideologic al unei Moscove postbelice, că este vorba despre limba salvată (cu formula încetățenită a lui Elias Canetti) sau despre o fantasmagorică programată întîlnire (care n-a mai avut loc, însă) dintre Nabokov și Soljenițîn, la Montreux Palace. Sau despre o altă întîlnire, emoționantă, dintre un tată și un fiu, fiecare cu viața și cu trecutul lui, care pentru moment sînt împreună, nu pentru mult timp, într-o Elveție ce-i pune laolaltă în timp și în spațiu, cu un cer înstelat generos și îngăduitor deasupra, mai mult sau mai puțin elvețian. Ironie amară, un alt motiv al întîlnirii. Ce nu poate intra într-o oală în care poate intra orice? Mister. Simplu: capacul. Nu prea se rîde. Trăim, se trăiește, e bine, de ce n-ar fi?, Erofeev n-a ajuns în Elveția, nu toți ajungem în Elveția, fiecare cu Elveția lui. Extrem de coerente povestirile, extrem de elegante eseurile, răsfirate în diferite forme prin aceste proze cu o
înaltă forță de expresie. Un rus desțărat rămîne rus, oricum am suci lucrurile. Ciudat, lipsește vodca din aceste povestiri cu ruși și elvețieni.
Lui Venedikt Erofeev (1938-1990), autorul unei cărți cu totul ieșite din norma curentă a prozei – am numit lunga confesiune Moscova‑Petușki, care, în fond, l-a și consacrat, nu știu dacă și internațional, dar printre conaționalii săi în mod cert –, i s-a mai publicat în România o carte. Care abia acum, de la ultimul Bookfest, achiziționată cu 8 lei, la preț redus, ajunge și la mine. Surpriza surprizelor. Este vorba despre Jurnalul unui psihopat (Editura ART, 2010, traducere din limba rusă și note de Mihail Vakulovski), care acoperă perioada 14 octombrie 1956-3 ianuarie 1957, din viața – adică ar vrea să fie viața – a lui Venedikt Erofeev. Și poate chiar este. Sau nu, căci imaginația și trăirile intense ale unui veșnic răzvrătit pot naște orice. Intrările diaristice nu sînt obișnuitele note meteorologice, de lectură sau cine știe ce considerații politico-cultural-erotice (jurnalele înghit și permit orice), ci expresia unor stări agresiv-violente. De moment, de durată. Permanente. „Stop… Drăcia dracului! Interesant, ce dobitoc!“ Așa începe jurnalul, trecînd peste o sintagmă precum „gaura [pardon!] curului Antoninei Grigorievna“ și ajungînd la o frază precum „la răsăritul soarelui să nu uitați că moartea, ca și viața, e minunată“. Și tot așa, cu formulări lirice, dar și cu măscări pe care le aud toată ziua și eu prin autobuze, de cînd mi s-a suspendat permisul auto. Alcoolul e alimentul de bază și în aceste texte sincopate, nervoase, veșnic iritat-nemulțumite, nici nu avea de ce să fie cuminte și așezat un izgonit de peste tot. Te și miri că Venedikt Erofeev a reușit să adune în cîteva cărți revolta sa, împreună cu bucuria de a trăi. A unui rus cu o biografie de scriitor american – multe munci necalificate, studii întrerupte, peregrinări pe tot cuprinsul URSS – și știm bine ce statut aveau acești aventurieri în propria lor țară. Ultima intrare în acest fals jurnal-spovedanie: „Într-adevăr nu am casă: eu în general nu am nimic, dar casa totuși este, eu chiar am atîrnat pe ferestele ei perdele violete“. Pură poezie… „Dacă ar fi aruncate și perdelele, fiecare ar vedea golul… Nu e nimic… dar a fost, probabil. A fost ceva…“. Sfîrșit. E nota editorului sau a lui Erofeev, n-am înțeles bine. O lectură-surpriză pentru cei care chiar mai caută așa ceva.