Selecționerul, coordonatorul, mastermind-ul din spatele Festivalului TESZT de la Timișoara (organizat de Teatrul Maghiar „Csiky Gergely“), Gálovits Zoltán nu are nimic din morga obișnuită a programatorilor „importanți“ de festivaluri. Iar din acest punct de vedere, TESZT însuși îi seamănă: e întîlnirea unui soi de comunitate ad-hoc, centrat pe o definiție flexibilă a conceptului de regional (Europa de Est, Balcanii, fostele țări comuniste…), în jurul întrebării „ce fel de teatru mai facem azi, pentru ziua de mîine“.
TESZT e un festival atipic pentru un astfel de eveniment organizat de un teatru public, mai ales prin faptul că este extrem de social și politic.
În 2015, cînd a fost tragedia de la Colectiv, eram la București, la Festivalul Național de Teatru. A fost foarte traumatic, iar pe urmă, ducîndu-ne la multe alte festivaluri, am început să mă întreb de ce stau în teatrul ăla, de ce văd spectacolele alea. E mult mai important să fac ceva cu viața mea personală, să particip la proteste e mai relevant decît să văd un spectacol prăfuit, cu povești prăfuite. Am simțit că nu putem continua ca pînă atunci și am început să aducem mult mai multe spectacole legate de realitatea imediată. Așa a început Festivalul să se dezvolte în direcția pe care o are acum. Se vede, dacă te uiți, comparativ, la edițiile din 2008 sau 2010, că am extins și regiunea, am schimbat și orientarea, nu invităm regizori mari cu decoruri mari și spectacole lungi. Este esențial acum să fim mai responsabili, să știm pe ce cheltuim banii publici.
Și spui lucrurile astea făcînd parte din conducerea unui teatru de stat?
Nu mai fac parte, am fost directorul adjunct artistic al teatrului, dar mi-am dat demisia în 2013. Cînd am simțit că Festivalul începe să se dezvolte, am realizat că nu pot avea două funcții concomitent și a trebuit să aleg. Am ales varianta care-mi oferea mai multă libertate. Ca director adjunct, simțeam că relația e una unilaterală. De pildă, cînd am început să facem procedurile operaționale, mi-am dat seama că eu sînt responsabil să le fac și să fie aplicate, iar dacă avem de făcut un afiș, trebuie pomeniți toți pașii, cine, ce, cum face, cînd intră în magazie etc., însă bani de afișe uneori n-avem, fiindcă e începutul anului. Cum să aplic procedura atunci?
Care ai spune tu că a fost drumul parcurs pînă acum de TESZT?
Se vede că am început cu spectacole din Novi Sad, Subotica, Arad, Timișoara, Budapesta, apoi am lărgit cadrul și am invitat foarte multe teatre tot din Budapesta, dar independente, apoi am invitat teatre din Balcani, regizori care în România nu prea apar, ca Oliver Frljic, Kokan Mladenović, Tomi Janežič etc. În felul acesta, am vrut să vedem felul în care comunică diversele culturi și estetici. În 2017, la ediția a X-a, am simțit că trebuie să facem un fel de trecere în revistă, să vedem ce-am reușit să facem pînă acum și ce planuri avem. De aceea e atît de bogat programul, în fiecare zi avem spectacolul unui debutant foarte talentat, dar fără vizibilitate, lîngă spectacolul unui regizor foarte cunoscut, și e minunat să vezi că cel al tînărului de 24 de ani e la fel de valoros ca cel al regizorului faimos.
Și în ciuda faptului că Festivalul prezintă spectacole cu estetici contemporane departe de a fi mainstream în România, cu artiști adeseori necunoscuți publicului local, sălile sînt mereu pline.
Cînd am început să facem TESZT, primul lucru important și pentru mine, și pentru Attila (Balázs, directorul Teatrului Maghiar „Csiky Gergely“) a fost numele Festivalului, Temesvári Eurorégiós Színházi Találkozó. Találkozó înseamnă întîlnire. Pentru noi, este esențial să facem posibilă întîlnirea între public și artiști, între generații etc. În fiecare an, vin și studenți la Teatrologie, iar unii dintre cei care au participat mai demult ca studenți sînt acum parte din echipă. E o continuitate a întîlnirilor, lucru valabil și pentru coproducțiile internaționale, am lucrat cu Aradul, Sombor, anul acesta am colaborat cu Subotica, în 2015 am avut o premieră cu Via Negativa din Slovenia.
Sălile sînt pline fiindcă lumea e curioasă, iar întîlnirea unor estetici diferite nu e ceva specific doar Festivalului, ci și stagiunii „obișnuite“ a Teatrului de cînd e Attila director. Lumea știe că la Teatrul Maghiar sînt rar spectacole clasice. Sigur că există publicuri și publicuri, iar noi încercăm ca și în Festival, și în programul Teatrului să existe producții pentru diferite publicuri – mai provocatoare, mai personale, mai abstracte… E important că la Timișoara sînt multe festivaluri, iar sala a fost plină și cînd Artists’ Talk s-a jucat în TESZT, și cînd, cu o seară înainte, s-a jucat în FEST-FDR.
Se tot spune, totuși, că spectatorul (din România) caută comedie, divertisment, iar teatrul trebuie să-i ofere ceea ce caută.
Pentru mine e important să vorbesc și cu colegii și să primesc feedback de la spectatori, de aceea avem discuții post-spectacol. Nu e adevărat că oamenii vor doar divertisment, o spune și Brook – nu e adevărat că vor numai asta și, chiar și dacă ar fi, tot nu e o problemă, întrebarea e cum e făcut acest divertisment. Există spectacole cu tematică socială gravă și rîdem, ne simțim bine, fiindcă există divertisment cu un bun conținut. Am rîs mult anul ăsta la o producție din Festival care vorbea despre Coreea de Nord.
Pomeneai mai sus faptul că acum, la a X-a ediție, reflectați la modul în care se poate dezvolta Festivalul în continuare. Ce înseamnă această dezvoltare pentru tine, mai ales în perspectiva anului 2021, cînd Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană? Ce așteptări ai?
Pentru mine, dezvoltare înseamnă mai mult un fel de deschidere. Nu vrem un festival tot mai mare, nu vrem mai multe spectacole sau alte direcții. Dacă am fi în 2021 și Timișoara ar fi Capitală Culturală Europeană, programul de acum al TESZT ar fi OK; asta e părerea mea, nu văd cum ar putea fi „mai bun“ în ceea ce privește selecția. Mult mai important decît selecția e modul de organizare, cum ne raportăm la teatru. Eu vreau să nu mai fiu unicul selecționer, vreau să facem selecția împreună cu alți colegi, fiindcă nu cred că e bine ca toate alegerile să fie făcute de o singură persoană. Asta nu înseamnă că nu mai vreau să coordonez Festivalul, ci că vreau să deleg responsabilități și către alții. Și anul acesta, la selecție au contribuit mai mulți, iar dacă sîntem mai mulți, cu păreri diferite, ceea ce facem devine mai relevant.
Una dintre marile noastre probleme e cea a spațiilor. Ceea ce avem nu mai e suficient, pînă în 2021 trebuie cumva să rezolvăm cumva cu dezvoltarea infrastructurii, să avem mai multe posibilități de joc. La fel, simt nevoia să avem mai mulți parteneri din oraș, să intrăm în dialog cu alte instituții sau organizații din Timișoara ca să le cunoaștem nevoile și să ne concentrăm și asupra comunității. Acum, avem mai mulți parteneri din străinătate decît din oraș…
Să dau un exemplu. De obicei, teatrele de stat nu se ocupă de anumite categorii de spectatori potențiali, plătitori de taxe, care nu au acces la spectacole. Vorbesc despre persoanele cu dizabilități. Dacă începem să colaborăm cu asociații din domeniu și vedem care le sînt nevoile, putem face în așa fel încît Festivalul să le fie accesibil și lor. Teatrul în România are tendința de a fi elitist, iar noi vrem să schimbăm asta, să arătăm că se poate face teatru și pe Bega, pentru un singur spectator. Sau la un party, tot pentru un singur spectator. S-a văzut de la ediția asta că deschiderea a început, am avut o colaborarea foarte bună cu o editură (Excelsior Art) unde s-a ținut spectacolul lui Xavier Bobés, Lucruri ușor uitate. Cu Biblioteca Județeană lucrăm iarăși…
Bugetul nu prea cred să se schimbe. Cînd vorbesc despre responsabilitate, uneori văd bugetele altor festivaluri și văd ce din ce, cît se face. Pentru noi, e important ca, dacă avem bani de la Primărie (și mă bucur că avem), ei să fie bine folosiți. Dacă din cît primim putem face un festival cu 29 de spectacole din 16 țări, e super OK. În jurul nostru, lucrurile se schimbă. Toată lumea întreabă ce-o să facem în 2018 – habar n-am, vom vedea. Cum am spus și despre momentul Colectiv, se întîmplă lucruri în realitatea din jurul nostru și simt că trebuie să vorbim despre asta. Ce-am învățat eu din teatru e că totul se schimbă și trebuie să ne putem schimba și noi. Și dacă se întîmplă ceva cu două luni înainte de Festival, noi schimbăm, e un proces la fel ca procesul artistic din repetiții.
Care e cea mai mare satisfacție a ta cînd vine vorba despre Festival?
Mă bucur că Festivalul există în viața mea și sînt foarte norocos să lucrez împreună cu Attila. Avem o colaborare foarte bună de la început, are încredere, iar eu pot avea o maximă libertate. E ceva foarte important pentru mine. După zece ediții, ceea ce contează cel mai mult e că TESZT încă există. După fiecare ediție, am zis că nu-l mai fac, dar după ce m-am odihnit, am început să mă întreb cine, cum l-ar face în locul meu.
Una dintre marile probleme ale teatrelor publice e că sînt structuri în care, dacă cineva „pică“, „pică“ tot. I-am spus lui Attila că pentru mine este esențial să ajung în punctul în care să văd că lucrurile merg și fără mine. Să creăm o altă structură, în care, nu un singur om e important, ci o comunitate care poate lua decizii împreună și care poate funcționa ca o microsocietate. Am simțit anul trecut că, pînă la ediția a X-a, vom reuși; din 2018, eu pot spune că nu mai fac TESZT, fiindcă sînt alții care-l pot face. Sigur că nu e atît de ușor și nici nu vreau să renunț, pentru că, după ce văd că funcționează, îmi place să fac, am vrut să renunț cînd nu funcționa. A fost esențial că și Attila a înțeles că, pentru asta, trebuie să am libertatea de a alege oamenii cu care lucrez și avem acum o echipă excelentă, nu doar profesioniști, ci oameni buni, creativi, motivați, curioși, care gîndesc. Nu sînt oameni ușor de găsit, vin din Subotica, de la Cluj, Budapesta, München…, dar asta e realitatea noastră, granițele nu mai sînt între țări, ci între valori și moduri de a gîndi.