Sabato, poveşti fatale

În clasele de liceu, prin anii ’90, pe cînd studiam literatura universală, manualul era destul de bine făcut, conţinînd curentele literare ordonate şi clasate, ceea ce pentru noi, adolescenţi la momentul acela, era binevenit. Dacă în privinţa clasicismului ne derutam un pic aflînd că literatura română n-a avut (nici!) etapă clasică în evoluţia sa de secol XVII-XVIII – pe cînd clasicismul jubila în Franţa –, că modernismul ba îngloba avan­garda, ba se delimita de ea şamd. – dispute fireşti în lumea literelor care nu au fost nicicînd nişte ştiinţe exacte –, în privinţa exis­tenţialismului vedeam lucrurile cu destulă claritate. Literatura existenţialistă ne propunea romane ireverenţioase, ca însăşi viaţa adică, cu personaje singuratice, dar voluntare, revoltate, care-şi permiteau să facă lucrurile în maniera lor, sfidînd ideile comunităţii şi tabuurile. Şi cu certitudine, gîndirea existenţialistă, romanele anilor ’40-’50 erau ieşite toate din mantaua războiului. Devine de prisos să amintesc aici că literatura română a ratat, încă o dată, o întreagă etapă literară. Or, noi din modernism am aterizat direct în realismul socialist, fără putinţă de tăgadă. Pe cînd „ei“ îi aveau pe Albert Camus, André Malraux, Simone de Beauvoir, Vladimir Nabokov, Ernesto Sabato, John Steinbeck, Italo Calvino, noi construiam realismul socialist într-o […]