O eventuală desprindere a Marii Britanii de Uniunea Europeană, departe de a fi o catastrofă, ar putea deveni şansa unei mai strînse integrări europene, sau, dacă nu se poate, măcar a unor state-nucleu. O integrare care a fost întîrziată cu cîteva decenii de permanentul şantaj britanic. Oricum, înainte de a dezintegra Europa, votul majorităţii englezilor „pentru“ ieşirea din UE a dovedit cît de dezunit este Regatul Unit. De fapt, un efect pervers al rezultatului consultării din 23 iunie, pe care cei ce au organizat referendumul britanic nu l-au luat în calcul, este tocmai eliberarea statelor fondatoare ale Comunităţii Europene din blocajul în care intraseră după extinderea organizaţiei începînd din 1973. Pentru prima dată de la intrarea Marii Britanii în CEE, flancul sudic al Uniunii redevine central.
Dacă primele consecinţe negative ale votului sînt economice (lira sterlină s-a devalorizat cu 8%, Marea Britanie şi-a pierdut triplul A acordat de agenţiile de rating, companiile multinaţionale se pregătesc să se retragă), consecinţele politice nu sînt, nici ele, neglijabile. Iar acestea pot fi analizate privind distribuţia voturilor pe regiuni. Oricum, la o prezenţă la vot de 71.8% (cea mai bună de după 1992), votul pentru „ieşire“ nu înseamnă decît 37,33% din totalul alegătorilor britanici. Pînă la urmă – o minoritate! Nu „poporul“ englez, cum le place unora să spună, a ales să „iasă“ din UE, şi cu atît mai puţin „poporul“ britanic, ci o minoritate.
Care este însă acest „popor“ antieuropean? În Anglia, votul pentru ieşire a fost de 53,4 %, pe cînd la nivel naţional acesta a atins 51,9%. În spatele acestor cifre se regăsesc însă mai multe clivaje suprapuse, dezgheţate de politicieni ambiţioşi şi lipsiţi de scrupule. Votul pentru „ieşire“, în Anglia, dacă excludem Londra, a fost, de fapt, de 58,13%. Dar cum la Londra s-a votat 59,9 % în favoarea rămînerii în UE, media a fost modificată semnificativ. Nu numai Londra a votat împotriva ieşirii, ci şi Bristol sau Cardiff. Clivajul rural-urban pare mai viu ca niciodată. La fel stă şi clivajul centru-periferie. Regiunile periferice au votat împotriva „ieşirii“, iar excluderea din „poporul“ învingător a nord-irlandezilor (55,8 % în favoarea rămînerii în UE) şi scoţienilor (62 % în acelaşi sens) ar putea avea consecinţe dramatice pentru Regatul Unit. Pe de altă parte, aşa-zisul clivaj generaţional nu este decît o altă formă a clivajului de clasă, căci masiv pentru „ieşire“ au votat tocmai clasele populare, cele mai afectate de politicile de austeritate promovate de guvernul Cameron, imediat după venirea sa la putere în 2010, dar puse pe seama UE.
De fapt, Regatul Unit apare mai dezunit ca niciodată. Iar clivajele congelate de existenţa UE au fost dezgheţate de „ucenicul vrăjitor“, s-au multiplicat şi nu mai pot fi stăpînite. Pentru Marea Britanie, apartenenţa la Uniunea Europeană a facilitat menţinerea unor regiuni cu tendinţe centrifuge, iar cazul Irlandei de Nord este exemplar din acest punct de vedere. Revenind însă la „popor“: oare de ce presa şi politicienii europeni au adoptat rapid limbajul lui Nigel Farage anunţînd că „poporul“ s-ar fi pronunţat pentru „ieşire“? Poate pentru că rezultatul trebuie speculat imediat?
Nici Uniunea Europeană nu este scutită de riscuri, iar posibilitatea contagiunii nu poate fi deloc exclusă, dar totul depinde de răspunsul pe care europenii – nu doar de politicieni, ci şi cetăţenii obişnuiţi – îl vor da unei situaţii de criză. Crisis însemnă, etimologic, a decide sau a face o alegere. Iar Europa are o şansă istorică să treacă mai departe!
Cum s-a ajuns însă ca acest conflict absurd să pericliteze în egală măsură şi existenţa Marii Britanii şi pe cea a Uniunii Europene? Ostilitatea britanicilor faţă de Uniunea Europeană a reprezentat de prin anii optzeci ai secolului trecut un element-cheie al tacticii mobilizării politice şi electorale britanice. Pentru aceasta, a fost reactivată tema excepţionalismului britanic, care, conjugată cu un puternic euroscepticism, dădea luptei dintre partide conotaţii eroice: lupta pentru cîştigarea independenţei faţă de „ocupantul“ european.
De fapt, euroscepticismul britanic are atît cauze politice, cât şi sociologice şi istorice. Din punct de vedere istoric, Marea Britanie, spre deosebire de ţările Vechiului Continent, nu a fost ocupată de Germania nazistă şi nici nu fost tentată de fascism. Deci nu a resimţit, precum statele din Vestul Europei, nevoia de a se reconstrui pe o altă bază. Din contră, în epoca „consensului“ (între 1945 şi 1979), atît Partidul Conservator, cît şi cel Laburist au depăşit clivajele ideologice pentru a reconstrui ţara după război, bazîndu-se pe tradiţii politice naţionale, cum ar fi realizarea statului bunăstării (welfare state), proces început încă sub guvernele liberale de la începutul secolului al XX-lea, dar şi prin reafirmarea suveranităţii parlamentare. Încrederea în Parlament ca redută de apărare a „poporului“ împotriva interferenţelor politice ale monarhului (mereu tentat de tiranie) sau ale puterilor străine a constituit pivotul central al constituţionalismului englez încă din secolul al XVIII-lea şi rămîne, pînă astăzi, un element fundamental al identităţii naţionale.
În paralel cu această tradiţie suveranistă, Europa a fost privită cu neîncredere şi de curentul internaţionalist al cărui urmaş direct pare a fi Jeremy Corbyn, actualul lider al laburiştilor englezi. Şi aşa se şi explică de ce mulţi laburişti au votat pentru „ieşire“.
Pe de altă parte, o altă tradiţie, cea a Imperiului în care soarele nu apune niciodată, a făcut ca mai întîi Piaţa Comună, iar apoi Uniunea Europeană să fie considerate ca prea puţin semnificative în raport cu ambiţiile globale ale Marii Britanii. De aceea, din perspectivă geopolitică, priorităţile guvernelor de la Londra au urmărit, în primul rînd, consolidarea relaţiei speciale cu Statele Unite şi menţinerea legăturilor cu fostele colonii în cadrul Commonwealth-ului.
Votul din 23 iunie poate reprezenta, deopotrivă, pentru Anglia şi Europa ocazia (re)descoperirii reciproce. Englezii, după ce se vor trezi din vraja suveranistă, se vor descoperi izolaţi şi expuşi, pe cînd europenii, dacă vor reuşi să speculeze şansa istorică şi să se integreze politic, îşi vor putea demonstra deschiderea reintegrînd Anglia. O uniune politică mai strînsă, eventual un mecanism instituţional care să funcţioneze în două viteze, una politică şi alta economică, ar putea da o nouă dinamică Europei. Şi, într-un timp oarecare, Marea Britanie ar putea intra (sau rămîne) în zona pieţei comune. Pe de altă parte, ipoteza unui proces îndelungat de negociere privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – pe care conservatorii, fideli stilului lor politic, par să o încerce – ar crea dificultăţi pentru ambele părţi şi abia atunci populiştii de toate nuanţele şi din toate ţările ar putea mina întreaga construcţie europeană.