Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Sărbători fericite şi tihnite!
Următorul număr al revistei noastre, ediţia tipărită, va aparea joi, 8 ianuarie 2015
Redacţia revistei Observator cultural urează cititorilor şi colaboratorilor săi Sărbători fericite şi tihnite!, un An Nou cît mai frumos, lecturi cît mai plăcute, belşug de daruri sufleteşti şi multă sănătate. Vă mulţumim că ne citiţi şi ne dorim ca şi în 2015 să fiţi aceiaşi cititori constanţi, bine informaţi despre evenimentele din actualitatea culturală. Redacţia revistei Observator cultural mulţumeşte cititorilor pentru atenţia, interesul, comentariile, sugestiile şi comunicarea permanentă pe care au avut-o cu noi pe tot parcursul anului 2014. Următorul număr al revistei noastre va apărea, în ediţia tipărită, joi, 8 ianuarie 2015. On-line vom fi în legătură cu cititorii, pe toată perioada Sărbătorilor.
Juriul a decis acordarea premiului Mihai Eminescu Opera Omnia 2015 de la Botosani lui G Chifu, in detrimental lui Cartarescu! E cam jenant!
dublat de cele mai sincere urari adresate Redactiei si cititorilor revistei!
Rândurile care urmează, datând din 1916 şi publicate abia în 2006 într-un volum de “Studii şi material” însoţind textul poemului (Moscova, Ed. Progress-Pleiada), sunt comentarii la primele două bucăţi traduse mai sus, reprezentând ele însele circa 3% din ansamblu. Inutil de spus, autorul lor îşi dezvăluie şi în ele misticismul reacţionar şi obscurantismul, care l-au făcut să părăsească fără regret primul stat al muncitorilor şi ţăranilor din această lume, pentru a trece la catolicism şi a preda in cadrul a diverse institutii clericale si academii apostolice.
=================================================================
Printr-un act colectiv şi ereditar, Omul se dedă unei prefăcătorii atunci când, înghiţit de rânduiala şi imperativele vieţii în comun, îşi numeşte “OM” propria mască şi “umanitate” înfăţişarea sa aparentă. El este incomensurabi mai mult, mai complicat şi mai înspâimântător decât le pare altora şi decât crede el însuşi a fi; în împrăştierea sufletească şi în mărginirea lui mentală el este purtătorul multor lumi compatibilizate forţat, dar nici pe departe compatibile între ele, închise în unitatea lui prestabilită, ‒ este scufundat cu toate rădăcinile sale în letargie, ca un demon cufundat până la gât în apele râului Lethe, semănând cu Briareu cel cu o sută de braţe, care se lupta împotriva zeilor, amestecând în sine îngerul şi fiara şi chipurile tuturor stihiilor. Cu adevărat un Sfinx, o fiinţă enigmatică cu faţă de om, trunchi de taur, labe de leu şi aripi de vultur ‒ un monstru cântător, recunoscându-şi enigma dezlegată atunci când Oedip a rostit cuvântul “Om”.
Este strâmt cercul luminat de conştiinţa raţională a Omului, prin comparaţie cu imensul domeniu al inconştientului, care însă este ‒ el Însuşi. Şi, asemenea vâltorii apelor care din oglindă a Afroditei cereşti (aurie, deoarece e “îmbrăcată cu Soarele” ‒ unită într-o fuziune maritală cu Logosul, ‒ adiată, ca de un evantai, de suflarea Duhului Sfânt), pe neaşteptatwe, prin propria ei mişcare lăuntrică, se preface în bulboana unui vârtej nevăzut, ‒ sufletul Omului, reţinut de puterea neistovitei stihii nocturne din tainiţele lui, ‒ suflet esenţialmente feminin, neexperimentat, plin de atracţii iubirii pentru Logos şi totodată de împotrivirea ucigaşe de soţ în raport cu El; el se avântă ca să nimicească simulacrul exterior al sacralităţii, aruncat superficial asupra lui, aşa cum se pune pe faţă o mască străină, şi-şi lasă voinţa liberă în seama halucinaţiei rebele, precum sunt lăsate pânzele în seama capriciului vânturilor. Aşa se desfată el cu desfigurarea şi sfâşierea Chipului Dumnezeiesc, care-i luminează lui ca un soare pe cer, ‒ şi care nu e altceva decât reflectarea în oglinda lui a adâncurilor propriului său duh, ‒ cu nimicirea şi profanarea propriului său chip “sofianic”, lipsit de nori. Dar Chipul Dumnezeiesc nu poate fi atins de această clevetire, căci el odihneşte adânc în subteranele duhului; răscoala patimilor nu desfigurează decât armonia exterioară a măştii şi slujeşte drept avertisment omului care se desmeticeşte şi ajunge la adevărata raţiune, pentru ca el să nu se mulţumească cu armonia exterioară a măştii, ci să caute căile pentru iluminarea lăuntrică în adâncurile inaccesibile conştiinţei.
Va veni moartea, ‒ va putrezi masca plăcută, acoperind şi conţinându-le pe toate, iar persoana lăuntrică va fi slobozită din lanţurile ei, aşa cum zboară dintr-un cocon un fluture cu aripi uşoare; dar odată cu luminosul fluture nu vor ţâşni oare spre libertate şi forţele htonice întunecate, ascunse în Om? Nu va fi sufocat fluturele de tromba lor furioasă? Oare Osiris, care se afla de la bun început în noi, nu va fi sfâiat în bucăţi de Tifon cel cu multe chipuri, până când rămăşiţele lui nu vor fi readuse la viaţă de către luminosul Horos? Omul, el însuşi, este şi pătimitorul Osiris, şi ucigaşul de frate Tifon, şi adolescentul Horos. Omul cel sacru, purtănd în sine Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, capabil să învie, iar după înviere, prin lucrarea Duhului Sfânt, să se îmbrace în ipostasul Fiului, al Dumnezeului-Om ‒ este Osiris. Adevăratul chip al Omului este sacru în aproapele lui şi în elemental care-i e cel mai departe ‒ în stelele de pe cer, punându-şi pecetea pe fiecare atom al făpturii omeneşti şi în viitor urmând să intre în cuprinsl integral, ‒ în universalitatea Dumnezeului-Om unic.
Iar masca Omului este ea însăşi sacră, întrucât este şi icoană, ‒ aşa cum sacră este şi creaţia umană a măştilor, dat fiind că ea este şi creaţie a unor icoane. Omul doar nici nu face altceva, exercitându-şi capacităţile fireşti, decât idoli; şi atunci când îşi închipuie că a creat o asemuire a lui Dumnezeu, el se zugrăveşte, fără a-şi da seama, pe sine însuşi, iar când se zugrăveşte pe sine însuşi, fără să vrea imprimă în tablou şi trăsăturile Divinităţii trăind în el. Pentru ca să devină manifest necreatul Chip al Omului, trebuie să ardă toate simulacrele şi contrafacerile acestui Chip, toţi idolii şi toate icoanele făcute de mâna Omului, întrucât el îşi înmulţeşte prin ele şi îşi îmbracă în frumuseţe măştile sale. El trebuie să se scalde în vâlvătaia iubirii, să se topească sub limbile de foc ale Duhului, deşi ele sunt şi minunate, şi frumuseţea lor nu e zadarnică, fiindcă prin ele Omul îşi aminteşte prototipul uitat al veşmântului său primordial, de care a fost dezbrăcat. Dar nu-i pare totuşi rău de ele, pentru că ele nu sunt decât amintiri vagi a ceea ce a fost şi va fi din nou, iar în memoria profetică ‒ anticipări ale întâlnirii. Sunt plăcute ochiului omenesc şi spuma de zăpadă a iernii imobile, şi revărsarea primăverii în răscoala ei tulbure; va veni şi primăvara Învierii obşteşti. Atunci nu va mai fi nimic tăinuit, din adâncuri va ieşi la lumină orice viaţă, şi viaţă se va dovedi a fi orice adevăr, fiindcă unul şi acelaşi lucru sunt ‒ adevărul şi viaţa.
Bucurându-se în primele două decenii ale secolului trecut de prestigiul şi autoritatea unui adevărat şef de şcoală (un fel de Mallarmé al simbolismului rus), impunând şi speriind prin erudiţie şi prin subtilitatea alexandrină a stilului, Viaceslav Ivanov (1867-1949) a rămas pentru contemporanii săi o enigmă şi o “lebădă a lui Apollo” (cum îl numeşte Gherşenson în “Corespondenţa de la un colţ la altul”), dar în ultimă instanţă un personaj exotic, mai mult admirat decât iubit, şi acoperit de o totală uitare după emigrarea sa în Ialia, produsă în 1924. Dar deja în aprilie 1914, Pavel Florenski, autorul vestitei lucrări Stâlpul şi temelia Înţelepciunii, îi scria aceste rânduri exprimând destul de clar dificultatea clasificării şi receptării lui:
“Iată ce gânduri, care mă vizitau de multă vreme cu privire la d-ta, mi-au venit citind eseul d-tale ‘Limitele artei’: Cine este de fapt Viaceslav Ivanov? Un scriitor? ‒ Nu, scriitori sunt Merejkjovski, Briusov şi ceilalţi, dar pentru V. I. scrisul nu e decât una din modalităţile exprimării de sine. Un poet? ‒ Şi poet. Iată, Puşkin este poet, dar V. I. e altceva. Un savant? ‒ Şi savant. Dar în esenţă el este cu totul altceva. Dacă trăia în antichitate ‒ ar fi fost ceva în genul lui Pitagora. Dacă era şarlatan ‒ ar fi devenit un Steiner. Nu ştiu cine e el. Dar simt clar că ar trebui să trăiască, de pildă, într-un castel, printre elevi şi prieteni aleşi, şi că lecţiile publice şi toate celelalte i se potrivesc la fel de puţin ca şi costumul de baie Afroditei.”
De ce ne-am mai mira atunci de uşoara nedumerire, de acea “hâte d’en finir” pe care le stârneşte până-n zilele noastre stilul acestei posibile reîncarnări al unui înţelept din vechime, combinat cu un exponent al celor mai anacronice curente ale creştinismului mistic şi retrograd? (Evident creştinismul acesta îi agravează şi mai mult situaţia, făcând-o să devină din încurcată, aproape disperată.)
Aşa cum citim în pasajul din “Urfaust”, cu Mephisto şi adeptul său trecând prin faţa unui crucifix plasat la o răscruce de drumuri, pasaj pe care Goethe (din prudenţă?) l-a eliminat din versiunea definitivă a tragediei:
FAUST: Was gibt’s Mephisto, hast du Eil?
Was schlӓgst vorm Kreuz die Augen nieder?
MEPH.: Ich weiss es wohl, es ist ein Vorurteil,
Allein genug, mir ist einmal zuwider…
[F. Ce e Mephisto, ce grabă simţi deodată?
Ce ai de nu te uiţi la crucea asta?
M. Ştiu bine, e o prejudecată,
Dar nu mai discutăm, mă tem de ea şi basta.]
Vă mulţumesc (cu-atât mai mult cu cât nu pot şti cui mă adresez, – cu toate că, după „rusologie” şi temeinicia tălmăcirii, aş spune că încep s-o bănui) pentru onoarea ce mi-o faceţi, anume să împart cu, mai întâi, Arnaut Daniel şi cu, mult după, Ezra Pound, titlul (mi se cuvine, oare,-ntr-adevăr?) de „[il] miglior fabbro del parlar materno”…
Poemul lui Viaceslav Ivanov a fost descris de diverşi critici drept tetralogie lirică, melopee, mister şi chiar simfonie. Prin structura ei muzicală şi tematica metafizico-religioasă ea a fost deseori pusă în legătură cu “Misterul” lui Scriabin, în particular cu “Acţiunea preliminară” a acestuia, de care aminteşte prin caracterul ei de verigă intermediară între artă şi ritual, între realizare artistică şi act de credinţă.
Prima versiune a poemului “Omul” a fost terminată sub formă de trilogie în iulie 1915, iar cele trei părţi ale ei erau
I. “Steaua dimineţii” (Lucifer), sau
“Eu sunt”.
II. “Eros” sau
“Tu eşti”.
III. “Cele două cetăţi”.
În toamna lui 1915, părintele Pavel Florenski îi scria lui Ivanov: “Este un lucru superb, dar foarte puţini îl vor înţelege. Vreţi să scriu nişte comentarii?”. Primit cu entuziasm de Ivanov, proiectul nu ajunge să fie realizat, ducând în schimb la amânarea publicării textului. În martie 1916 Ivanov citeşte şi comentează fragmente ale poemului său într-o şedinţă publică a Societăţii Religios-Filosofice, iar astfel de lecturi se repetă de-alungul lunilor care au urmat. În toamna lui 1918 Ivanov scrie a patra parte a poemului (“Omul e unu”), dedicată unităţii mistice a tuturor oamenilor, şi “Epilogul”. În februarie 1919 încercarea de publicare este zădărnicită de intervenţia cenzurii sovietice sub pretextul folosirii vechii ortografii. Poemul nu va vedea lumina tiparului decât 20 de ani mai târziu, la editura pariziană “Dom Knigi”, într-un tiraj de 200 de exemplare plătite din onorariile autorului pentru articolele publicate în revista emigranţilor ruşi “Sovremennîe Zapiski”, fiind inclus după moartea autorului în volumul III al ediţiei de Opere complete de la Bruxelles (1979). Poemul era însoţit de o dedicaţie către Leon Chestov şi de un epigraf din “Cetatea lui Dumnezeu” a lui Augustin, legat de conţinutul celei de a treia părţi.
Sunt cunoscute două traduceri în italiană, din 1946 şi respectiv 1999, ambele în versuri libere, precum şi una în germană, limitată la prima parte şi datorată lui Ivanov însuşi, care nu reuşesc să redea nici pe departe complexitatea metrică, sonoritatea şi prospeţimea originalului rusesc, pe care autorul însuşi nu se sfia să le compare cu cele ale “divinului Alighieri”.
=================================================================
Cinci extrase din poemul lui Viaceslav Ivanov: OMUL
(Dedicate lui Ş. F., “il miglior fabbro”)
Când ceru-i ca un evantai
Pe chipul Afroditei din spumă răsărit
Şi ca o magică oglindă
Pe lângă ea, metalul apelor topit,
Deodată valul, înrăit, se năpusteşte,
O pală pânzele agaţă
Iar marea-n ceaţă cleveteşte
Contra albastrului ce bolta o răsfaţă.
La fel, nici sufletul nu e lăsat de soartă
În lumile-i vreo pace să sădească, sfântă:
Cât timp ţărâna nu se-ntoarce în ţărână,
Nu va-nceta furtuna ce-l frământă.
Dar şi atunci (vai, atunci
Mai cu-ndârjire, poate),
În valuri tulburi se va zbate
Spre ţărmul cel cu stânci împrejmuit.
Fiindcă îngerul şi fiara,
Stihiile şi roada ce-a cules din Pom
În sine-a-nchis, cu prefăcătorie,
Cel care Masca a numit-o: Om.
_________
Icoane făurind şi însuţi tu icoană,
Tu, omule, îmi porţi un sfânt stindard
Şi-n semnele stelare de pe boltă
Simbolurile tale-mi ard.
Dar, amorţit, sub straturi de zăpadă
Pământul se cufundă iară
Pân’ ce, de valu-i tulbure purtată,
Nu se răscoală primăvara.
Toţi idolii de aur îi va topi atunci
Limba de foc a Duhului înaripat,
Pentru ca din ruguri şi din fum
Să se arate Chipul necreat.
_________
Ca o cobră negru-nflăcărată,
Se strecoară el pe pietre de morminte;
Uite cum pe spate şi pe coaste
Dungile sclipesc pe blana lui fierbinte.
De bengalezu-acesta ne-mblânzit
De yoghinul cu coada mlădie de boa,
Stai mai departe, ucigaş de tată!
Urlând A-U-M, el şi-aminteşte A,
Scoţând aceste trei suspine
(Trecut, Prezent şi Viitor)
Din care cel dintâi ascunde
Dojana zeilor ce mor.
_________
Ah, Omule! Eu, om, ţi-am măsurat
Taina şi vina: Vlăstar dumnezeiesc iubit,
Tu primu-ai fost, care credinţa ţi-ai trădat.
În universul tot, doar tu ai născocit
Că Dumnezeu nu e. Şi iată-te acum
Bărbat al Mamei ce te-a zămislit,
Fugar şi veşnic rătăcind precum
Fiul lui Laios, ce mama cunoscând, orbit-a.
Orbit ai fost şi tu, umblând pe-acelaşi drum,
Dar mama nu ţi-ai cunoscut… Nefericita
Toată făptura şi visare-a surghiunit
În cripta cu oglinzi, ce sufletu-nghiţit-a.
Iar ea acum, cu vălul de mireasă-ngălbenit
De unde să ţi-apară: din adâncuri sau din cer?
Tu ai chemat-o: al cui suspin s-a auzit?
Vălul ai vrut să-i prinzi ‒ el se dizolvă-n aer,
În ceaţa ce din ape se ridică,
Dispare-apoi, ca visele ce pier.
Pricepi acum că nu în van ţi-e frica
De cel ce-i va fi soţ, mai vrednic decât tine,
Cu care zeu tu eşti, şi fără el nimica.
Propriul tău chip iubind în trăsăturile divine,
Un chip divin ai vrut să-ţi făureşti,
Dar te-ai iubit şi făurit pe tine.
Făptură dedublată, nu faci decât să te-amăgeşti
Cu al zeiţei multicolor veşmânt
Cu febra şi visarea-n care te-adânceşti
Ca în pustiu să te trezeşti flămând.
_________
Adolescenţii petreceau cântând din flaute
Dar joaca lor nu-i bucurase pe copii
Când cel trimis METANOEITE,
Cu ochii plini de cer, grăi.
În lume el privi din sânul lumii
Şi orbului îi dărui privirea.
Ziua se-ntunecă în faţa mea
Şi văzătorul întâlni Dumnezeirea.
De la slujiri subpământene
Prin Duhu-n chip de porumbel
El m-a chemat spre crinii de pe câmp
Unde răsare noul Israel.
(Traducere de ***)
====================================================================
Explicaţii: “Eu sunt”, titlul primei părţi, desemnează păcatul originar cu care începe Istoria: precum Lucifer, Omul nu rezistă ispitei de a-şi afirma propria identitate, uzurpând numele lui Dumnezeu (Exodul 3, 14) şi făcându-se astfel vinovat de paricid. Prin această interpretare a păcatului originar, Ivanov stabileşte o legătură între Adam şi fiul lui Laios (Oedip). Mama pe care, după comiterea paricidului, Adam vrea, asemenea lui Oedip, să pună stăpânire, este Natura. Adevăratul soţ pe care Natura-Mamă îl aşteaptă, este Fiul. Adolescenţii cântând din flaute sunt cei Evanghelie (Matei 11, 17; Luca 7, 32). METANOEITE (“Pocăiţi-vă!”; propriu-zis: “Schimbaţi-vă mintea!”) este primul cuvânt al predicării lui Isus (Matei, 4, 17; Marcu 1, 15).
Marele moment de taină al Naşterii Domnului s-a-mplinit. Fiul Omului s-a născut. E timpul să rostim mângâietoare cuvinte de speranţă către Pruncul Marii Îndumnezeiri: Doamne, „precum bine ai voit a Te culca în peştera şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet…” (Ioan Chrysostom), şi-al tuturor semenilor mei creştini! Doamne, învredniceşte-ne „a trăi în duhul Beetleemului şi al Iordanului, nu în duhul Babilonului şi al Sodomei, în duhul păcii lăuntrice şi al familiei, nu în iz de bâlci şi iarmaroc!” (IPS Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei) Şi-n marea Ta milostivire şi bunătate cerească, te rugăm, Doamne, nu-i uita pe fiii Tăi pământeşti, dăruieşte-ne, fiecăruia, după credinţă, câte o mlădiţă din marea corolă a smereniei, pocăinţei şi iubirii, întru ocrotire – în veci de veci! Ajută-ne, Bunule, să ne-ndreptăm pe singura lină şi binecuvântată „cărare” – întru „trăirea învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră” (Părintele Arsenie Boca). Aşa să ne-ajute Dumnezeu!
Sub ultimul articol din numărul acesta, am transcris, pentru Dvs, o tălmăcire plurilingvă a Baladei „zăpezilor de altădată”. M-aş bucura să o citiţi…
Felicitari pentru articolele de calitate, pentru gazduirea opiniilor de toate culorile si pentru ca ne suportati, pe noi comentatorii mai mult sau mai putin ocazionali, chiar daca de multe ori) va facem sa vedeti „de toutes les couleurs”!
Craciun fericit si plin de zapada gazdelor si tuturor „trecatorilor” prin Observator Cultural.
Sarbatori Fericite si un An Nou mai bun !
Şi analize cât mai bune şi polemici cât mai interesante în anul viitor!