Cu toate periodicele lui „refugii“ în micile universuri închise (al bătrîneții și codependenței, în joi.megaJoy, de pildă, al micii comunității rurale, în, iarăși de pildă, Castingul dracului) sau spații ale interiorității onirice (nu găsesc o formulare mai „umană“), regizorul Radu Afrim e, totuși, un fel de poet scenic al urbanității și al cartierului. Uneori, al urbanității la bloc, trăite plenar și, în același timp, sufocant de „împreună“, expunînd nu doar tipologiile orașului și ale cartierului contemporan, ci și inevitabila ciocnire dintre emoțional, incomunicabilul intimității și presiunea comunalului, a eternei interacțiuni microsocietale, a pieței publice. Uneori, e chiar o piață (ca-n Piața Roosevelt), alteori, e strada, spatele blocului, maidanul. Și m-aș hazarda să cred, foarte sincer, că unul dintre motivele pentru care spectacolele afrimiene pur și simplu și-au creat un public al lor, aproape exclusiv, aproape nonteatral…, e tocmai această aplecare către reprezentarea acut de actual-recognoscibilă a psihologiilor conflictuale ale disfuncționalului oraș postindustrial.
Dacă am gîndi cu voce tare, cel mai recent spectacol al lui Afrim și primul pe care-l face la Teatrul Național din Craiova e un astfel de tablou al vieții la bloc, practic delocalizată (textul bosniacului Adnan Lugonić este golit de propriile referințe socioculturale, iar personajele poartă numele actorilor care le joacă), întrupată în „insula“ unor apartamente-canapele, diferit (foarte viu) colorate, populate de locatari adunați de hazard sau ciclurile generaționale și socializînd pretextual în jurul unei sinucideri. E prima dată cînd Radu Afrim lucrează la Craiova fiindcă teatrul de acolo are acum (de anul trecut) un nou director, iar reshuffle-ul repertorial și stilistic e vizibil – și la fel este și încercarea de a atrage un public nou, fără a-l aliena pe cel deja fidel, o misiune crucială pentru teatrul de repertoriu. Colaborarea regizorului cu doi scenografi cu viziuni picturale (așa cum e și el însuși), Vanda Maria Sturza (decor) și Lia Dogaru (costume), creează un spațiu spectacular generos, delimitat subtil de covorul de scenă și o grilă de lumini-neon coborîtă (fascinant în ce măsură invențiile tehnologice au deschis formulele teatrale – înainte de apariția lavalierelor, puțin probabil să fi putut exista spectacole într-un spațiu deschis pînă la cortina de fier).
Ce se întîmplă în Dacă am gîndi…? Locatarii cartierului unde un vînzător s-a sinucis misterios schimbă mai mult sau mai puțin superficiale opinii despre subita și inexplicabila moarte, își trăiesc singurătățile, nefericirile, relațiile mai mult sau mai puțin disfuncționale. Spectacolul e alcătuit din astfel de vignete – focusînd alternativ pe depresia postnatală a unei tinere mame și inadecvarea tînărului tată, pe relația neasumată a unui viitor tată cu un vecin gay care-și dorește mai mult, pe legătura accidentală dintre un taximetrist văduv și impotent și o prostituată insuficient de cinică, pe singurătatea unui bătrîn care se împrietenește cu bătrîna țărancă mutată la oraș, pe deambulările verbal agresive a doi „băieți de băieți“ în relație cu fostul lor învățător și pe gesturile de independență nonconformistă ale prietenei lor cu gen și sexualitate ambiguizate. E, de fapt, un teatru de atmosferă (pe o canava de dialog supraexpandată, găsindu-și echilibrul abia în final, în proiecția unui dialog fictiv între cel de-al doilea locatar ce-și ia viața și vînzătorul sinucigaș – jucat de Alex Bălă, autorul mixajului sonor-muzical live, adică cel care „regizează“, metaforic, dinamica blocului-cartier).
Dramaturgia spectacolului e ușor dezechilibrată și de atenția acordată cuplului de golani de cartier (jucați de Claudiu Mihail și Alex Calangiu), semitîmpiți și circular construiți – dar care, pe bună dreptate, pentru cît de pitorești și hîrtie de turnesol pentru ceilalți sînt, „fură“ scena. În defavoarea nu doar a mamei claustrate în criză identitară (Iulia Colan, o actriță foarte subtilă într-un rol complex), ci și a „fetei de cartier“ cititoare de Antigona (Raluca Păun), improbabilul cuplu din final – amîndouă, imaginea in nuce a felului în care Afrim știe, potențial, să construiască personaje feminine contemporane dincolo de orice stereotipuri.
Încă de cînd intri în sală, Dacă am gîndi cu voce tare arată cu totul altfel decît orice te-ai fi așteptat, în ultimii ani, la Craiova…