Scop şi mijloace – un cerc vicios?

Într-un an electoral, cu două rînduri de alegeri, este important să ne confruntăm cu un binom precum scop şi mijloace, deoarece în arta politică este cu neputinţă să discutăm fără a gîndi în termeni de instrumentalitate cu privire la aceste două categorii. Cum ne reaminteşte Hannah Arendt, în Condiţia umană (carte tradusă în limba română de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea şi apărută la Editura Ideea, în 2007), „sîntem pesemne prima generaţie care a devenit pe deplin conştientă de consecinţele criminale, inerente unui mod de a gîndi, care admite că toate mijloacele sînt permise, cu condiţia de a fi eficiente“ – şi, mai departe: „Nu ajunge să spunem, că în anumite circumstanţe, mijloacele pot fi mai importante decît scopurile, căci înseamnă a vorbi în paradoxuri, definiţia unui scop fiind tocmai justificarea mijloacelor, iar paradoxul trădează întotdeauna dilema pe care nu o rezolvă. Cîtă vreme credem că în domeniul politic avem de-a face cu scopuri şi cu mijloace, nu vom fi în stare să împiedicăm pe nimeni să folosească toate mijloacele pentru a-şi urmări scopurile“.   Cu două decenii mai devreme (în 1938), Raymond Aron a spus-o mai răspicat: „Politica este arta opţiunilor […] Mijloace şi scopuri, antiteze tradiţionale în care […]