Scriitori despre Cartea Românească

Redacția revistei noastre le‑a solicitat cîtorva scriitori să scrie cîteva rînduri despre Editura Cartea Românească. Publicăm aceste gînduri la încheierea parteneriatului Cartea Românească-Polirom.

Familie de premianți

Fac parte dintre autorii norocoşi care au trăit bucuria de a cîştiga rîvnitul Concurs de Debut al Cărţii Româneşti. Data la care începeau înscrierile la acest concurs aducea multe emoţii printre sute de debutanţi, în fiecare an. Era o sărbătoare. Gîndul că un profesionist îţi citeşte atent manuscrisul te poate face foarte recunoscător. De-a lungul vremii, redactorul editurii – doamna Mădălina Ghiu – a reuşit să adune în jurul său autori români valoroşi într‑o adevărată familie, din care nu lipsesc căldura şi susţinerea. O familie de premianţi – pentru că, în fiecare an, autorii Editurii Cartea Româ­nească/Polirom au adus acasă coroniţe. „Omul sfinţeşte locul“ este o vorbă care se potriveşte cel mai bine spiritului pe care l-a imprimat Mădălina Ghiu Editurii Cartea Românească, transformînd-o din instituţie în organism viu, capabil să simtă bucurii şi dureri.

Atunci cînd mi s-a publicat prima carte, Fotograful Curții Regale, cele două edituri – Polirom şi Cartea Românească – funcţionau deja într-o formulă de parteneriat care îşi dovedise eficienţa. În jurul fiecărei cărţi nou apărute au strîns rîndurile o mînă de oameni inimoşi, declanşînd un carusel care, aparent, se mişca uşor, numai la un singur gest, dar în spatele căruia se afla multă muncă: lansări în Bucureşti şi în ţară, semnale în presă, o întreagă maşinărie care avea ca scop promovarea noii apariţii. Într-o ţară lipsită de burse de creaţie pentru scriitori, Editura Cartea Românească s‑a ambiţionat să promoveze literatura română, angajîndu-se într-o luptă uşor inegală cu marile succese comerciale importate, ce au în spate strategii de marketing şi planuri de comunicare ce „frăgezesc“ publicul-ţintă, setîndu‑i subliminal dorinţele. O ambiţie pe care şi-a îndeplinit-o cu succes, mai ales în ultimii zece ani de parteneriat cu Polirom. Ca şi cum grifonul din sigla editurii şi-ar fi aflat o nouă semnificaţie: un vultur stăpînitor al aerului venit să sprijine un leu stăpînitor al pămîntului.

Simona ANTONESCU

 

Viitorul incert al unei edituri-fanion

Din anii ’70 pînă azi, Editura Cartea Românească a jucat rolul unei instituții-pilon: nu poți înțelege cu adevărat cum au funcționat lucrurile în cîmpul literar românesc, în diferite decade și contexte, dacă faci abstracție de această instituție – al cărei prestigiu a venit din excelența literaturii pe care a publicat-o (și, implicit, a promovat-o) și din profesionalismul multora dintre oamenii care au lucrat, într-un moment sau altul, sub emblema ei, de la directori (între care un scriitor precum Marin Preda) pînă la lectori sau redactori de carte (precum Georgeta Dimisianu sau Magdalena Bedrosian – spre a da doar două exemple); au lucrat aici, înainte de 1989, Sorin Mărculescu, Mircea Ciobanu, Al. Paleologu, Gabriela Adameșteanu și mulți alți literați cu anvergură intelectuală și/sau scriitoricească. Și foarte multe dintre volumele valoroase de proză, poezie, critică literară și eseu au apărut aici – mai ales înainte de căderea comunismului, dar și, după o sincopă postrevoluționară destul de lungă, în perioada 2005-2016, cînd editura a funcționat în administrarea Poliromului ieșean.

Bref: Cartea Românească a fost o editură prestigioasă atîta vreme cît Uniunea Scriitorilor (sub patronajul căreia, cum bine știm, ființează) a fost o instituție puternică și cu reală autoritate în lumea literară sau – dacă e vorba de intervalul acestor ultimi zece ani – atunci cînd decidenții USR au dovedit suficientă înțelepciune (adică responsabilitate și pragmatism) încît să încredințeze Cartea Românească (editură-fanion, cu o importanță – deja – simbolică, întrucît cu tradiție…) unui editor profesionist și cu viziune, cum s-a dovedit a fi Poliromul condus de Silviu Lupescu. Căci trebuie subliniat îndeajuns de clar faptul (poate nu cunoscut sau recunoscut de toată lumea) că, fără sprijinul Polirom – acordat, iată, de-a lungul unui deceniu –, Cartea Românească nu ar fi redevenit o editură de elită, după o perioadă în care părea să alunece, încet și sigur, spre un soi de faliment valoric (spre a nu mai pomeni de… falimentul propriu-zis). În intervalul 2005-2016, Cartea Românească a funcționat la București (în Casa Monteoru, pînă la un moment dat…) cu o redacție mică, de fapt, foarte mică, dar eficientă, gestionată – cu pricepere, cu devotament, cu foarte mult „suflet“ – de neobosita Mădălina Ghiu, a cărei biografie profesională se identifică, în mare parte, cu cărțile apărute aici, cu autorii pe care i-a cunoscut, încurajat sau descoperit. Tot restul, de la contabilitate pînă la promovare și de la tehnoredactare pînă la grafica de copertă, a fost asigurat de Polirom…

Ce se va întîmpla cu Cartea Românească mai departe, din ianuarie 2017 încolo, cînd contractul cu Poliromul încetează – rămîne de văzut. Eu una sînt sceptică. Nu e aici locul să spun de ce…

Mă leagă de Cartea Românească nu doar vechea mea prețuire pentru o instituție care, în vremea copilăriei și a adolescenței mele, era deja, într-un fel, o legendă – cît se poate de vie –, ci și faptul că, printr-un concurs foarte fericit de împrejurări, am avut două mari privilegii: am lucrat aici ca redactor (din decembrie 2007 pînă în mai 2012) și am publicat, tot aici, o carte – cartea mea de debut: Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică.

Bianca BURȚA-CERNAT

 

Ceea ce și-ar fi dorit pentru opera sa

Publicarea la Editura Cartea Românească a volumelor tatălui meu, într-o serie de autor completă și coerentă, este o mare bucurie. Avînd curajul scrisului fără compromisuri, tata provine dintr-o generație literară marcată de cenzură și de refuzul tipăririi. Cred că a-și vedea cărțile adunate într-o serie de autor chiar la editura care i-a acceptat, acum 34 de ani, romanul de debut este ceea ce și-ar fi dorit pentru opera sa. Mai mult decît îmbucurător este și faptul că volumele lui au fost în fiecare an în topul vînzărilor la tîrgurile de carte. Le sînt recunoscătoare lui Silviu Lupescu, care a luat decizia (riscantă) de a investi într-o serie de autor dedicată unui autor contemporan ce nu mai este în viață, lui Carmen Mușat, pentru pasiunea cu care a demarat și s-a implicat în acest proiect de reconstituire literară, Mădălinei Ghiu și Claudiei Fitcoschi, fără de care seria de autor Gheorghe Crăciun nu ar fi ajuns la calitatea și recunoașterea actuală, lui Rareș Drăgan, care a avut minunata idee să ilustrăm copertele cărților din seria de autor cu desenele originale ale tatălui meu și, nu în ultimul rînd, mamei mele – care și-a asumat rolul de „cap limpede“ cu aceeași dedicare dintotdeauna.

Seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun reunește atît lucrări de proză, eseistică, publicistică, teorie și critică literară deja consacrate, cît și volume inedite, rămase în manuscris în arhiva sa. Seria este deschisă de romanul de debut, Acte originale/Copii legalizate (variațiuni pe o temă în contralumină) și de volumul de proză și eseuri Mecanica fluidului. Acestora li s-a adăugat romanul Compunere cu paralele inegale, care va fi urmat de alte două romane, Frumoasa fără corp și Pupa russa. A fost deja publicată o ediție revizuită a volumelor de publicistică Cu garda deschisă și Reducerea la scară, sub titlul Scriitorul și puterea sau despre puterea scriitorului, fiind programate în viitor cărțile de eseuri În căutarea referinței și Teatru de operațiuni, precum și alte lucrări inedite (Lentila sferică, Operații pe cărți deschise, Mono-stereo).

Sînt incluse în seria de autor lucrările sale de teorie și critică literară Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu și Aisbergul poeziei moderne, „una dintre cele mai solide şi înnoitoare cărți scrise la noi în ultimele decenii“, în opinia criticului și teoreticianului literar Mircea Martin. Seria va fi completată de Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), de volume de poezie şi proză inedite, precum și de corespondența și interviurile lui Gheorghe Crăciun.

Oana CRĂCIUN

 

Profesionalism și atenție

Editura Cartea Românească a fost prima și, pînă în prezent, singura editură cu care am colaborat. În 2015 a apărut sub egida Cartea Românească primul meu volum, Noaptea de Gardă, ca urmare a cîștigării concursului de debut – secțiunea Poezie – lansat anual de editură. Mi-am dorit să particip la concurs și am așteptat foarte mult pînă cînd manuscrisul meu a arătat exact cum doream, pentru că numele editurii era sinonim cu garanția calității scrisului, reprezentînd un fel de judecată de valoare și totodată o validare și o vizibilitate mai mare pentru autor. În plus, pe la Editura Cartea Românească trecuseră cei mai buni poeți și prozatori din România, autori canalizați pe diverse tipuri de sensibilitate pe care eu îi citisem și îi admiram foarte tare. Și, într-adevăr, de cealaltă parte (a editurii, a doamnei Mădălina Ghiu) a venit rapid și confirmarea. În spatele conceptului Cartea Românească, aveam să aflu mai tîrziu, se afla un om extraordinar, pozitiv, cu o intuiție literară remarcabilă, care a reușit să gestioneze și să fructifice tot ce a fost mai important în literatura ultimilor ani. Nu cunosc substraturile politicilor editoriale, nu știu în general să apreciez dacă un anumit management este mai profitabil decît altul, nu este sfera mea de activitate, însă tot ce pot spune este că, în ceea ce mă privește, lucrurile au fost coordonate cu profesionalism și atenție și că sînt foarte recunoscătoare pentru șansa pe care am avut-o.

Ionelia CRISTEA

 

O relație privilegiată cu redactorul de carte

Am colaborat cu Editura Cartea Româ­nească chiar din momentul relansării ei, în anul 2005. Romanul meu Cruciada copiilor a făcut parte din seria celor șapte cărți cu care Cartea Românească a început o frumoasă aventură editorială, reconsacrînd un brand de carte românească contemporană. Din acel moment, a început și excelenta mea colaborare cu Mădălina Ghiu, redactorul de carte, cea care a îngrijit toate cărțile mele (cinci romane) apărute la Cartea Românească. Cred că nimic nu consolidează mai puternic relația unui autor cu editura sa decît relația autorului cu redactorul sau îngrijitorul său de carte. Editurile înseamnă, în primul rînd, oameni. Dăinuirea existenței lor se datorează oamenilor, respectiv, editorilor, redactorilor de carte și autorilor. La fel și dispariția lor. De aceea, între o etichetă sau un brand și un redactor de carte cu care să pot avea o relație privilegiată de colaborare, voi prefera să-mi păstrez acea relație unică, aparte, chiar dacă asta ar însemna schimbarea editurii.

O stimez și o prețuiesc enorm pe Mădălina Ghiu pentru întreaga activitate depusă la Editura Cartea Românească, pentru efortul de a promova literatura română actuală, pentru intuiția de a miza pe autori valoroși, pentru cunoașterea profundă a pieței editoriale, precum și pentru inteligența cu care a impus Cartea Românească în peisajul de carte autohton. Îmi doresc să pot continua această colaborare valoroasă și în viitor. Mulțumesc, Mădălina!

Florina ILIS

 

Încă o despărțire

Încă o despărțire de Cartea Românească! A treia parcă. Am fost invitat să lucrez acolo de către Marin Preda, în 1972, la sugestia vechiului meu prieten Dumitru Țepeneag. Era un lagăr mai blînd, mai suportabil, în gulagul editorial românesc din vremea comunismului. Am traversat deșertul aproape de unul singur, izbutind să public sub egida acestei edituri, grație ajutorului discret și competent al colegilor Mircea Ciobanu (două volume de versuri din proiectata Carte singură) și Magdalena Popescu-Bedrosian (un volum de eseuri). Am părăsit Cartea Românească în aprilie 1990 și am regăsit-o, ca poet, în 2013, în perioada cînd a func­ționat sub administrația competentă și inspirată a Editurii Polirom. Doamna Mădălina Ghiu mi-a fost gazda elegantă a volumului Partea din toate. Carte singură 6. Față de cinci-șase redactori cîți eram în vechea editură, domnia sa rămăsese singură. Ne-am văzut rar, de cîteva ori, în rest comunicînd prin e-mail. E un editor de o distinsă ținută, cu mare putere de muncă și subtilă capacitate de adaptare la greu previzibilele capricii auctoriale. Acum, cînd Cartea Românească se pregătește de o nouă schimbare de administrație, care sper să fie la înălțimea celei girate de Marin Preda și Silviu Lupescu, mi-aș dori să o regăsesc pe doamna Mădălina Ghiu, la fel de distinsă, în noua echipă: toanele auctoriale încă nu-mi lipsesc, slavă Domnului. N-aș vrea să-mi lipsească un redactor pe măsura lor!

Sorin MĂRCULESCU

 

O instituție culturală

Editura Cartea Românească este, fără îndoială, unul dintre brandurile de forță din perimetrul literar carpato-danubian. Poate cel mai puternic din ultimii ani. A publica la Cartea Românească echivalează, de regulă, cu consacrarea, iar pentru o instituție editorială acestea sînt și rostul fundamental, și superlativul funcțional, dar și orgoliul profesional cel mai firesc.

Cred că ceea ce a întemeiat în timp această remarcabilă performanță managerială (dar nu numai) a fost menținerea cu orice preț a Cărții Românești în ipostaza de instituție emblematică pentru cultura noastră scrisă și, corelativ, șansa ca la conducerea sa să se afle o intelectuală de vocația, competența și dăruirea Mădălinei Ghiu. (De fapt, doamna Ghiu a fost, în majoritatea timpului, și șeful editurii, și principalul executant – atunci cînd n-a fost singurul, evident; cine vrea să se convingă are la dispoziție volumele în caseta cărora domnia sa figurează ca redactor de carte!)

Se cuvine să nu uităm că prestigiul editurii, susținut de un palmares ce numără sute de apariții (debutanți și consacrați), plus zeci de premii naționale, a fost edificat și menținut în condițiile cunoscute: dezinteresul cras al autorităților pentru cultură, în general, și pentru cultura scrisă, cu deosebire, prăbușirea rețelei de difuzare, finanțarea modică sau complet inexistentă, legislația deficitară de subvenționare și sponsorizare etc. A mai face și performanță în atare circumstanțe mi se pare o veritabilă formă de, pardon de expresie, rezistență prin cultură.

Am avut privilegiul – nesperat și, la drept vorbind, nemeritat – să debutez la Cartea Românească și să mă bucur, de-a lungul anilor, de prietenoasa colaborare cu doamna Mădălina Ghiu. Dînsa, iar nu eu, a avut, imediat după Anti-Caragiale (prima mea carte), ideea scrierii Dicționarului subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale. Perseverența domniei sale a biruit rezervele și mofturile mele inițiale. A insistat, iar timpul i-a validat intuiția cu vîrf și îndesat: volumului i s-a decernat Premiul Academiei Române și al Filialei București a Uniunii Scriitorilor, a fost nominalizat la Premiul USR și al revistei Observator cultural etc.

Am considerat-o întotdeauna, de aceea, coautoare a acestei cărți, iar din alte o mie de motive, o instituție culturală de prim‑rang.

Gelu NEGREA

 

Magnet de premii literare

După o jumătate de secol de cînd, ucenicind printre cuvinte, am căzut în robia cărților, pot spune că, decît scrierea lor, mai multe bucurii mi-au oferit întîlnirile pe care le-am avut cu cei care le-au nășit în calitate de redactori și editori: regretatul meu prieten Mircea Ciobanu (Cartea Românească), șturlubaticul, entuziastul, fidelul Stelian Țurlea (Editura Fundația Pro) și acum, spre sfîrșit, Mădălina Ghiu (Cartea Românească-Polirom) – magnet de premii literare. Cine consultă lista cărților privegheate, descoperite, editate de Mădălina rămîne năucit de numărul uimitor de titluri glorioase, de apariții inubliabile. Ea are ceea ce se cheamă mînă bună și fler. Și nu numai atît. Simpla prezență, în preajma ta, a Mădălinei Ghiu îți dă sentimentul rigorii și onestității. E un partener de discuții de neînlocuit, de la care am primit nu o dată, ca între filologi, idei, sugestii, soluții.

Eugen NEGRICI

 

Cum am debutat ca prozator

Așa cum rememoram și în altă parte, încă de cînd eram adolescent în „Epoca de Aur“ și visam să ajung scriitor de renume internațional, mi-am dorit în taină să fiu publicat de Editura Cartea Românească. Cele mai bune cărți pe care le citisem vreodată ca tînăr cu veleități de „auctore“ și care m-au marcat într-o epocă a ceaușismului auster fuseseră publicate acolo. Așa am aflat prima oară de Constantin Noica sau Anton Dumitriu, în edițiile de la Cartea Românească am citit Augustin Buzura sau Norman Manea. Cele mai mule dintre aparițiile marcate „Cartea Românească“ se vindeau „la pachet“ în perioada respectivă și eram dispus să cumpăr orice tîmpenie ceaușistă numai să pun mîna pe un mult dorit exemplar din cele trei volume ale rîvnitului Cel mai iubit dintre pămînteni. Livrate „pe sub mînă“, contra unui săpun din Ungaria sau a unei aten­ții sub formă de Toblerone, ajungeam la cărți ca și cînd aș fi ajuns la o mare comoară. După mulți ani, am avut parte de împlinirea dorinței din tinerețe – de aceea trebuie să avem grijă ce ne dorim. Am debutat ca prozator la Cartea Românească, sub atenta și generoasa editare a doamnei Mădălina Ghiu. Ca om care a lucrat într-o editură, pot să spun că experiența pe care mi-a oferit-o această colaborare a fost intimidantă, pentru că modul profesionist și, simultan, plin de gentilețe în care am fost tratat mi‑a lăsat numai amintiri plăcute. Modul cum am debutat ca prozator va ține mereu de eleganța cu care doamna Ghiu mi-a răspuns la e-mailuri și de politețea cu care mi-a tratat toate toanele, de la dorința de a introduce fotografii pînă la nazurile legate de copertă. Nici o clipă nu am simțit că ar fi fost enervată, plictisită sau disperată. Nici nu trebuie să pomenesc despre promovarea cărții, calitatea grafică și tehnoredactare, tot ceea ce ține de „normalitatea“ unei editări. Vreau să profit de acest moment și să îi mulțumesc în mod public pentru discreția, eleganța și bunăvoința de care a dat dovadă.

Doru POP

 

Un model

Foarte puțini oameni ajung să-și imprime total chipul peste o instituție și, în același timp, să aleagă culisele drept locul care le priește cel mai bine. Mădălina Ghiu a însemnat, ani la rîndul, Editura Cartea Românească, dar Mădălina Ghiu a ales și alege mereu o discreție fără rest, pentru tot ceea ce se petrece în exteriorul biroului ei. Polemicile nu sînt pentru ea, nici gîlceava literară. Rar am văzut-o la vreun tîrg de carte. Dar numai al ei este cel mai generos zîmbet, cu care a întîmpinat și o debutantă ca mine, cu care a întîmpinat atîția poeți și vechi maeștri. La nimeni altcineva nu am văzut acest zîmbet, atîta generozitate și atîta atenție, așa o rezervă de energie și de vorbe bune, atîta pricepere. Un model. Fără Mădălina Ghiu, fără mesajele ei ferm încurajatoare și fără tot acest halou de implicare și gentilețe, cartea mea de debut, rezistență, ar fi avut o altă față și, foarte probabil, un alt traseu. Mădălina Ghiu ar putea deschide o școală, mă mir că nu a făcut-o pînă acum. Pentru toate celelalte pe care le-a făcut, îi rămîn necondiționat recunoscătoare.

Alina PURCARU

 

Paşii lui Marin Preda

Consider că, sub patronajul Editurii Polirom, Cartea Românească şi-a atins cu prisosinţă obiectivul principal: promovarea literaturii române contemporane. I-a publicat, cu foarte puţine excepţii, pe cei mai importanţi romancieri actuali; a iniţiat „serii de autor“ şi o colecţie de poezie, destul de selectivă, în care orice poet şi-ar fi dorit să apară; a promovat eseistica, istoria şi critica literară. Cîteva dintre volumele de versuri şi toate romanele mele au fost publicate la această editură şi, de-a lungul anilor, am avut o excelentă colaborare cu doamna Mădălina Ghiu, sufletul acestei edituri. Acum Cartea Românească va trece sub un nou patronaj. Înţeleg că dl Călin Vlasie are nişte proiecte foarte ambiţioase în privința editurii. Îi doresc din toată inima să le ducă la bun sfîrşit!

Dar o întrebare se ridică: este această „schimbare la faţă“ întru totul corectă din punct de vedere juridic în momentul actual, avîndu‑se în vedere că situaţia conducerii USR n-a fost clarificată încă în justiţie? Şi se mai ridică o problemă: de ce USR nu are forța financiară necesară pentru a-şi susţine propria editură, care ar fi mai mult decît benefică pentru membrii ei? Se irosesc oare încasările pe proiecte ineficiente? Şi mă gîndesc la sumedenia de reviste locale, pe care nu le citeşte mai nimeni, la „turnire ale poeţilor“ organizate în cercuri închise şi fără transparență, la uşurința cu care s-au pierdut cîteva edificii importante. Sigur, se poate invoca dreptul la proprietate, dar poate că, dovedindu-se tact şi înţelepciune, s-ar fi putut ajunge la o înţelegere. Dar conducerea vechiului USR şi cei care o susțin încă sînt un grup de persoane puţin receptive la nou, lipsite de spirit de iniţiativă, de pragmatism, anchilozate în mentalitatea ultimelor decenii de comunism, care se străduiesc din răsputeri să-şi risipească pînă şi ultima picătură de credibilitate: ba inventînd false valori, ba contrazicîndu-se de la o zi la alta (cînd „Nobelul nu e demn de Cărtărescu“, cînd „romanul Solenoid e un eşec“), ba comiţînd pe marginea poeziei lui Eminescu nişte glose de care ar roşi orice profesoară de gimnaziu de nivel mediu, ba publicînd în România literară nişte traduceri din Baudelaire care ar fi fost refuzate pînă şi de o revistă şcolară. Şi atunci înțelegem că administrarea unei edituri cum este Cartea Românească depăşeşte posibilitățile de orice fel ale domniilor lor.

Sper însă că trecerea sub patronajul Editurii Paralela 45 a fost o mişcare bine gîndită şi că dl Vlasie îşi va realiza proiectele. Oricum, eu voi rămîne un nostalgic al vechii Cărţi Româneşti, care funcţiona într-o cămăruţă meschină, nu cu mult mai mare decît o bucătărie de bloc, din sediul USR. Sau al uneia şi mai vechi, de pe strada Berthelot, legată de începuturile mele poeticeşti, unde, pe la începutul anilor ’90, mai răsunau încă paşii lui Marin Preda.

Oare domnii de la conducerea vechiului USR nu-i aud niciodată?

Octavian SOVIANY

 

Un mic cutremur

Pentru foarte mulți dintre cei care ne construiam carierele de scriitori, momentul renaș­terii de la Cartea Românească, obiectivat prin acel val de tineri poeți publicați începînd cu 2005, a fost semnalul că, într-adevăr, se întîmplă ceva. A fost un mic cutremur, indiferent de direcțiile pe care le-au urmat ulterior acei autori: mă refer aici la Dan Sociu, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin și Elena Vlădăreanu, un prim val care anunța o schimbare. A însemnat ruptura de inconstanța și confidențialitatea tirajelor de la Vinea, dar și ieșirea unei întregi generații de poeți din underground. Cartea Românească a mai însemnat ceva pentru mine: o politică editorială coerentă de sprijinire a criticii literare de calitate și a eseisticii autohtone. A însemnat seria de autor Radu Aldulescu, dar și publicarea unor tineri prozatori precum Bogdan Coșa.

Cine analizează cu atenție istoricul editurii, începînd cu 2005, momentul preluării de către Polirom, va observa că, în programul de editare, se reflectă fidel o tensiune structurală între sistemul învechit al managementului USR și tendința de eficientizare a editurii‑mamă (adoptivă). Între oameni care nu sînt absolut deloc interesați de imaginea globală a editurii și de impactul real al publicării și o editură care încearcă să îmbine capitalul simbolic cu cel pecuniar. Această tensiune este și cea care a dus la actuala ruptură și mi-e teamă că viitoarele colaborări ale CR cu alte edituri vor sta sub semnul unei linii de forță trasate de USR și de sistemul clientelar pe care-l practică.

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

 

Mădălinei Ghiu și pisicilor ei

Pentru mine, Editura Cartea Românească are o însemnătate specială. Acolo am debutat și, cu excepția a două incursiuni la alte edituri, pe vremea cînd, în anii ’90, Cartea Românească devenise o povară pentru Uniunea Scriitorilor, tot acolo mi-au apărut cărțile de mai tîrziu, după ce această editură a fost înfiată de Polirom, iar directoarea ei a devenit Mădălina Ghiu. De Mădălina mă leagă o veche prietenie, dar asta nu însemna că, atunci cînd îi dădeam o carte la citit, mă bizuiam pe prietenia noastră, ca să mă laude. Prefer un editor cusurgiu, care mi-e prieten, unuia care te publică pe încredere, fericit că i-ai dat cartea. Un bun editor de carte e cel care te ia la puricat și te întreabă ce-ai vrut să zici în pagina cutare, sfătuindu-te să fii mai limpede. Or, Mădălina are acest talent, de a fi cusurgioaică, dîndu-ți sentimentul că o face de dragul cărții tale. Nu știu ce se va întîmpla cu această editură de aici înainte, dar în anii în care a funcționat sub umbrela Polirom, Cartea Românească m-a făcut să mă simt fericit nu numai pentru că îmi scotea cărțile, ci și fiindcă publica scriitori în a căror companie editorială eram încîntat și care credeau în Cartea Românească din ultimii ani și grație Mădălinei Ghiu, la care țin și pentru că mi-a purtat noroc ca editoare, dar și pentru slăbiciunea ei față de pisicile fără arbore genealogic. Ea are patru, eu am cinci, fiindcă la fel ca ea, mama debutanților și protectoarea mîțelor cu viitor incert, nu mă pot face că nu aud un pui de pisică pe care alții nu-l vor.

Cristian TEODORESCU

 

Un paradis pierdut?

Nimic mai confortabil (pentru amărîtul de scriitor valah la vremuri de restriște editorială pe care le tot străbate de mai gata trei decenii) decît șansa, plăcerea și siguranța de care amărășteanul din provincie care sînt a avut parte în colaborarea cu Mădălina şi cu editura la care ea trebăluia cu pricepere și cu firească, tonică și salvatoare camaraderie de arme. Am găsit soluții și la Istoria din cutia de pantofi, dar și, mai ales, la Trilogia Corso. Adăugați aici și profesionalismul, pierdut la mai toate editurile, al instanței redactorului de carte, al variantelor grafice pentru coperte, apoi discuțiile aplicate și sugestiile de mare folos. Un paradis pierdut, oare, vă întreb și mă întreb!

Daniel VIGHI

 

Nostalgii

Am lucrat excelent cu Mădălina Ghiu, căreia i-am încredințat toate romanele mele și în care am avut o imensă încredere, ea le citea în premieră absolută și-mi spunea impresiile. Am fost atașat de această editură încă de pe cînd eram tînăr poet și mergeam la sediul ei de pe strada Luigi Cazzvillan, unde exista și celebra librărie, loc de întîlnire al scriitorilor (acolo era „librar“ Mircea Nedelciu). La Cartea Româneasca am publicat, în 1984, și un volum de poeme de care s-a ocupat Mircea Ciobanu. Numai nostalgii. Sper ca numele editurii să rămînă în continuare o garanție de calitate.

Matei VIȘNIEC

 

Miracolul Cartea Românească-Polirom

Pentru mine, Editura Cartea Românească transmitea o senzație de miraculos care supraviețuise în mintea mea încă de pe vremea adolescenței. Cele mai bune cărți din biblioteca părinților erau apărute la CR în epoca de aur a anilor ’70, atunci cînd Marin Preda fusese director. Apoi, după revirimentul care s-a produs cînd Polirom a preluat editura, mi-am dat seama că acea epocă s-a întors. Au fost publicați autori extraordinari și, ceea ce e mai important ca miză intelectuală și culturală, s-a publicat poezie, critică și istorie literară, eseistică, adică genurile fără potențial comercial, dar atît de necesare. Mădălina Ghiu, fără de care schimbarea nu ar fi fost posbilă, este un om providențial, un prieten al autorilor, care lucrează cu tine pe text, se luptă chiar și pentru cărțile de nișă. Îi mulțumesc pentru încrederea acordată și pentru tot ceea ce a făcut în acești ani pentru autorii români.

Cezar GHEORGHE