Scriitorii şi zgomotul sau „Nu fă larmă, spurcăciune!“

Kurt Tucholsky, un excelent scriitor satiric german de la începutul secolului trecut, după ce şi-a observat ani în şir propriul patruped, a emis următoarea axiomă: „Cîinele propriu nu face zgomot, el doar latră“. În timp ce Tucholsky îi conferea propriului său cîine o poziţie privilegiată, Ernest Hemingway îşi favoriza pisicile, în Cuba posedînd aproximativ 30 de feline. „Pisicile reuşesc cu o admirabilă uşurinţă ceea ce nouă, oamenilor, nu ne este posibil: să treacă prin viaţă discret, fără să facă zgomot“, scria Hemingway, plin de admiraţie.   Un lucru este absolut cert: de-a lungul timpurilor, fiinţa umană a fost permanent tracasată şi torturată nu numai de lătrături, miorlăituri, behăieli, răgete şi alte sunete animalice emise de regulă şi de oameni, ci şi de multe alte soiuri de gălăgie. În The Devil’s Dictionary, sarcasticul Ambrose Bierce definea, în secolul al XIX-lea, zgomotul astfel: „Produsul principal şi simbolul civilizaţiei. Putoare acustică“.   Într-adevăr, nu ne miroase deloc a bine că lumea din jurul nostru devine pe zi ce trece mai zgomotoasă. Una din întrebările contemporane esenţiale este: ce cantitate de gălăgie poate să suporte fiinţa umană? Filozoful Arthur Schopenhauer a răspuns deja în secolul al XIX-lea la această întrebare: „Cantitatea de zgomot pe […]