Scrisoarea continuă

„Superbissima creatura“ şi „amore mio“ mi-a spus la lagună italianul care cîntă O sole mio în timp ce umple paharele cu bere la tejghea; avea pieptul larg sub cămaşa roşie descheiată. Ţi-l poţi imagina, cînd îşi ridica şi-şi cobora sternul parcă inspira şi expira Veneţie… Şi-atunci am înţeles brusc că el ridicase Palatul Dogilor şi Lo Basso şi Correr, că el adunase acolo, în Piaţa San Marco, toţi porumbeii lumii, el care se retrăsese acum lîngă pielea albastră, uşor vălurită a lagunei, unde moartea cu mirosul de alge putrede, pe care mi-o repetasem de atîtea ori, noaptea, în patul meu din Titan, înainte de a adormi, era o nesfîrşită iubire.   La o măsuţă pe Salizada dei Spechieri, o uliţă îngustă de cel mult 2 metri, am în faţă un perete lung, jupuit; e şi el, acolo, o „fetiţă cu o mie de riduri“, ce să-i faci, amore mio, şi treceau prin dreptul lui neîntrerupt pachistanezi mititei şi irlandezi pistruiaţi şi egipteni frumoşi ca Amenhotep şi irakieni şi libanezi, unii cu serviete, rîdeau mult şi mă gîndeam că duceau bombe ascunse, dar ce puteau să caute ei aici, teroriştii, cum de-i port eu cu mine pe toţi pînă la capătul […]