SCRISORI CĂTRE OSIP MANDELŞTAM. Frica (I)

Dragul meu Osea, Încurcate sînt căile Domnului… Iată-mă cocoţat într-o cameră de student, din tărîmul briţilor, la numai cîteva săptămîni (în această succesiune cu totul specială pe care a stabilit-o schimbul nostru epistolar) după gestul tău nebunesc. Îţi văd picioarele atîrnînd – un Pinocchio modern(ist) – peste marginea patului. Te văd ca şi cum aş fi acolo, îţi simt frica aşa cum o trăiesc pe a mea, o văd pe Nadja, îi simt disperarea. Simt crengile sălciilor crescînd în podul palmei, văd durerea ca pe un cancer care consumă tot ceea ce am considerat, odinioară, puritate şi frumuseţe.   Ce mă izbeşte însă e eternul joc de şah al Omului împotriva Terorii… Pentru că, nu-i aşa?, e un joc pe care-l începi undeva, pe la 27-28 de ani. E vîrsta la care eu am avut revelaţia subită şi atotcovîrşitoare a faptului că am să mor. S-a întîmplat undeva, într-un bar (bineînţeles!), în acea solitudine unică pe care ţi-o oferă mulţimea: e locul în care poetul modern joacă rolul unui Ovidius pe care împărăţia networking-ului i-l oferă drept exil preferenţial. E uimitor cum această naţie de masochişti inventează noi şi noi metode de suicid…   Trăiesc într-o ţară unde, teoretic, orice […]