SCRISORI CĂTRE OSIP MANDELŞTAM. Frica (II)

Dragă Osea, Nu pot să nu te văd chiar pe tine în portretul pe care i-l faci lui Villon, de spiriduș genial, aflat mereu în mișcare, stăpînit de demonul neastîmpărului. Un trickster al poeziei, care provoacă și se lasă prins în capcanele unei păduri întunecate, domeniu de vînă­­toare și loc de adunare a duhurilor. Îți văd zîmbetul din noaptea în care „umaniștii“ au venit să te ridice: erai deja călător pe drumul întortocheat al propriului destin, cu un picior în prezentul care le îngrozea pe cele două doamne, cu unul deja dispărut în Siberia. Nu-ți pot asocia melancolia sau, dacă accept drumul acesta, o văd ca pe o melancolie activă: e melancolia lui Dante, a luptătorului, a exilatului pe veci neîmpăcat cu îndepărtarea de o Florență ideală, cetatea farmaciștilor bancheri. Tu, dragul meu Osea, ești cel care a văzut culorile acelei Commedia, care a reușit să închidă ochii și a visat spinarea tărcată, luminoasă, a lui Gerion… Toate astea mă fac să te imaginez acum ca pe un receptacul al groazei, ca pe un mucenic care-și savurează exilul, care absoarbe energii vitale din teroare. Mă rog doar ca biata carcasă, roata neferecată pe care ai primit-o, să te țină…   […]