SCRISORI DIN MICA MEA LATINITATE. Aici pentru dincolo

Rudele, prietenii, cunoscutii, chiar sclavii – cei mai dragi – se apropie de patul in care zace cel cu ochii inca deschisi, cu privirea sticloasa. Pe rind, toti ai casei isi iau ramas bun pentru totdeauna (ultimum, supremum uale) de la cel intins in fata lor. Il striga pe nume (conclamatio), cu speranta desarta ca i-ar mai putea, cumva, auzi. Il ating pe umeri, pe piept, pe brate, pe frunte, cu speranta desarta ca ar putea, totusi, tresari. Ii dau atunci sarutarea de pe urma. El e acolo, dar nu mai e acolo. I se inchid ochii. Din colturile camerei de unde nu a mai iesit pe picioare, guri necunoscute ii suiera de multe ori numele. Numele s-a dus cu ultima suflare spre pinza norilor. Medicul isi stringe trusa si paraseste camera. E vremea Libitinei, zeita mortii si a inmormintarii. De la templul ei sosesc libitinarii, cu toate cele trebuincioase de acum inainte: catafalc, uleiuri, pomezi, atele pentru membre, sapunuri, arome, haine care nu se vad sub cele care se vad, faclii, trusa de ras si de coafat – nimic nu lipseste peste tot prezentului serviciu de pompe funebre din orice oras roman, caci la tara oamenii se bizuie mai […]