SCRISORI DIN MICA MEA LATINITATE. Boabe negre, boabe albe

Chipul cindva viu impietreste intr-un bust sau o masca de ceara: el devine imago. Trupul dat focului se preschimba intr-un pumn de cenusa, pentru care o urna (olla cineraria) sau o ladita (loculus) sint de ajuns. Imbratisat de pamint, alteori, se va topi cu incetul, supt de sevele acide. Dar sufletul (animus)? Dupa ultima rasuflare (anima), trupul ii da in sfirsit drumul sufletului sa-si ia pentru totdeauna zborul, singuratic, nemaisimtit, plutind indepartat. Pentru romani, dupa moarte incepe tot o viata, insa nevazuta. Prins intre foc si pamint, trupul spune un vesnic adio celui pe care l-a tinut inchis, sufletul. Acesta isi incepe peregrinajul dupa noaptea mortii, ca fluturii, cei sculptati in altorelief pe urnele funerare, intruchipari ale zborurilor nelinistite ale sufletului de acum liber. Fiecare animus de odinioara, din casa cu rudele dragi, se preschimba, dupa credinta romana perpetuata pina in pragul crestinismului, in cite un spirit bun, care vegheaza de dincolo asupra casei, o vede de sus, se apropie, chemat ori nechemat, si se indeparteaza de ea. Sufletul devine pentru romani spirit, putere subpaminteana si in acelasi timp aeriana, zeu cu un singur nume: Manes, poate „Cei Buni“. Toate sufletele stapinilor, cindva, ai casei si familiei – animi – […]