Scrisul ca o „goană buimacă“

Înainte de a auzi numele Hertei Müller, am auzit vorbindu-se despre cartea ei, Animalul inimii. Ne vorbise despre această carte aceeaşi profesoară care avea să o prezinte pe Aglaja Veteranyi în cadrul unui curs opţional. Am început să citesc cartea Hertei Müller în urma prezentării făcute la acel „curs“. De fapt nu era vorba despre un curs propriu-zis, iar „profesoara“ nu era ca ceilalţi. Era de o mie de ori mai vie decît cei cu care eram în mod normal obişnuiţi. Ne vorbea despre o literatură diferită de „istoria literaturii“, literatura adevărată care însemna pentru noi o nouă respiraţie, o lume de senzaţii pure pictate cu acrilicele minţii. În acea vreme, numele Hertei Müller era foarte puţin rostit. Ne atrăgea prin lipsa ei de popularitate, ajungeam la ea graţie unui mecanism sigur – dacă „ceilalţi“, „bătrînicioşii“, nu vorbeau despre cărţile ei atunci trebuia să o citim. Eram gelos pe unul dintre colegii mei care ştia germană şi o putea citi în original. Eu trebuia să aştept, ca orice muritor, traducerile. Chiar şi-aşa, am putut citi Animalul inimii în traducerea Norei Iuga. Nu cred că altcineva ar fi putut transpune mai bine în limba română cartea Hertei Müller.   Îmi amintesc […]