Cel care cheamă cîinii de Lucian Dan Teodorovici, carte apărută anul acesta la Polirom – un jurnal de boală, un text autobiografic sau, cum propune la final însuşi autorul ei, „un Bildungsroman“ (chiar dacă scris la peste 40 de ani şi în decurs de cîteva luni!) –, readuce în discuţie, într-o situaţie existenţială‑limită (diagnosticarea cu cancer), mizele ultime ale scrisului, relaţia dintre viaţă şi scris, în perspectiva bolii şi „în orizontul ameninţător al morţii“ (cum scrie O. Nimigean pe coperta a patra). Cel care cheamă cîinii este mărturia unei traume biografice şi un exerciţiu de scriitură terapeutică, în care, însă, nu e lăsată deoparte nici miza estetică a unor astfel de notaţii, mai ales că Lucian Dan Teodorovici decide să-şi împartă capitolele în două secvenţe, secvenţe biografice, respectiv consideraţii teoretico-literare, poveşti şi portrete de personaje (întîlnite în spital) care iau foarte rapid drumul ficţiunii. Aş spune că volumul – deşi obsedat permanent de structură, ca de un „supraeu“ scriitoricesc care îl domină pe bolnav, cu spaimele şi deprimările lui nenumite – rămîne indecis ca intenţii şi formulă, plasat la jumătatea drumului între scriitura terapeutică şi textul literar, ficţional, care funcţionează după legile esteticului. Luat prin surprindere de un diagnostic teribil, autorul – care se lupta de ceva vreme cu dificultatea de a scrie un nou roman, după Matei Brunul, cartea lui de succes din 2011 – e scindat între drama noii sale condiţii şi dorinţa de a scrie o nouă carte, de a-şi urma în continuare vocaţia literară. Cel care cheamă cîinii începe şi se încheie, astfel, cu cîte o secvenţă (puternică, de altfel) dintr-un roman acum abandonat, la care se gîndea/lucra în perioada aflării diagnosticului: un roman mistic, care vorbea despre religie şi fanatisme religioase.
Cel care cheamă cîinii nu se situează, în fond, prin forţa lucrurilor, departe de un anumit misticism, de o invocare a miracolului – care apar brusc, deşi nu surprinzător în situaţia-limită cu care se confruntă autorul – în textul unui scriitor foarte raţional, avînd această obsesie a structurii preliminare în construcţia unui roman, şi care se autocenzurează şi se controlează nemilos pe tot parcursul notaţiilor sale biografice, ale istoricului bolii şi tratamentului ei. Lectura nu e, de aceea, uşoară, pentru că – dincolo de eschivă şi de omisiune, dincolo de distanţa pe care autorul şi-o ia faţă de sine, de un soi de „obiectivare“, de privire din afară, şi dincolo de (auto)ironie – simţi adesea în subteranele textului o tensiune mută, neformulată, în surdină, care cîntăreşte greu la lectură. Distanţarea de sine şi autocontrolul extrem, aproape pedant, lasă textul să se păstreze la suprafaţă – evitînd adesea „partea întunecată“ a dimensiunii noastre interioare (Teodorovici îl citează, în acest sens, pe George Banu) – şi‑i oferă cititorului accesul la primul nivel narativ: tribulaţiile bolii, drumurile de la Iaşi la Cluj (unde e operat şi apoi urmează şedinţele de chimioterapie), incidente de parcurs (drumuri cu avionul deviate, ghinioane de traseu) şi mai ales dialogurile cu alţi pacienţi întîlniţi în timpul şederii sale în spitalul oncologic clujean (trei săptămîni) – partea cea mai savuroasă, literară, a cărţii, prilejuind portrete greu de uitat.
Volumul autobiografic al lui Lucian Dan Teodorovici este – folosind o metaforă care aparţine chiar scriitorului – şi o carte a „oglinzilor“: diagnosticat în toamna lui 2016 cu cancer (limfom Hodgkin), scriitorul e aruncat brutal într-o zonă a traumei, într-o situaţie-limită, într-o confruntare bruscă cu limitele vieţii şi proximitatea morţii, care-l face să se vadă cu alţi ochi, îi răstoarnă perspectiva asupra lumii şi a propriei persoane, îl obligă la o recluziune care înseamnă nu numai tratament, ci şi introspecţie. După diagnostic – notează autoironic –, viaţa nu i s-a schimbat radical, în aparenţă, dar concediul medical prelungit s‑a transformat într-o paranteză de introspecţie şi de zăcere, de confruntare cu eul său cel mai profund, dincolo de confruntarea cu tenebrele bolii – sînt acestea „zile contemplate“, cum inspirat scrie la final, în care vechile percepţii asupra sinelui şi a lumii se răstoarnă, înainte de revenirea la „viaţa de dinainte de diagnostic“. Jocul de oglinzi – plecînd de la imaginea vechii oglinzi din bucătăria de vară a bunicilor, în care adolescentul de atunci îşi vedea nu numai reflexia chipului, dar şi imaginea fragmentată a lumii, curtea, pe bunici sau animalele din ogradă (oglindă pe care o sparge la primul său gest de maturizare, primul bărbierit) – îi aduce în prezentul bolii flashback-uri din copilărie şi evocări ale figurilor familiare, bunica şi bunicul, mama (şi un tată absent): „În oglinda aia am văzut, adică, unghiuri dintr-o lume care azi îmi lipseşte tare mult“. Iar golul interior – acutizat acum de boală – îşi găseşte un corespondent în suita acestei metafore a oglinzii, în chiar golul rămas pe peretele bucătăriei după spargerea involuntară a vechii oglinzi: „Ceea ce a făcut ca pe mine să mă doară multă vreme, nu e pic de exagerare în ceea ce spun, dreptunghiul ăla ceva mai deschis la culoare, perfect conturat, de pe peretele bucătăriei de vară. Un dreptunghi care mă învinovăţea permanent, care-mi spunea cumva că i-am luat întregii case un organ vital, fără de care ea nu mai există aşa cum ar fi trebuit să existe“. Schimbare a ordinii lumii, pierdere, gol, regret, evocarea melancolică a copilăriei, refugiul în memorie şi în propriul trecut, în locurile „sigure“, ba chiar magice ale copilăriei, în care bunica înlătura boala cu forţa unei incantaţii – sînt tot atîtea stări interioare ale bolnavului din prezent, retras în camera lui sau aflat adesea la pat (după chimioterapie), iar aceste mişcări interioare, prinse în text, în scriitură, capătă vii rezonanţe proustiene.
Iar scrisul este „the only way“ în această situaţie-limită, scrisul-terapie, scrisul-salvare, scrisul care pune brusc în relaţie de urgenţă biograficul-scriitura-ficţiunea, în perspectiva ameninţătoare a morţii. Teodorovici recurge şi aici, autoironic, la o figură de stil – deşi îşi mărturiseşte deseori, în frecvente reflecţii teoretice şi metatextuale, rezerva lui faţă de metafore, de figurile de stil, de calofilie, în general –, şi anume la semnificaţia simbolică a pancartei pe care o zăreşte, pe o stradă din Cluj, într-un morman de gunoi, pancartă pe care scrie: Writing is the only way of life. Scriitorul o ia ca pe un semn, un avertisment, o anticipaţie a gestului său de a scrie o carte biografică, într-o perioadă din viaţă în care se confruntă cu o situaţie-limită. Trebuie spus că irupţia bolii – şi acest lucru mi-a adus aminte de Zodia scafandrului (roman pe jumătate biografic, pe jumătate ficţional) al lui Mircea Nedelciu, care a suferit şi el de limfomul Hodgkin – introduce în scriitura acestui raţionalist o zonă de misticism, atenţia la coincidenţe, analogii şi semne iraţionale (ce culminează, la final, cu figura chiparosului din curte, arborele plantat de scriitor, care hotărîse să-l reprezinte, arbore pe care, întors de la operaţie şi de la chimioterapie din Cluj, îl găseşte uscat). Şi la Teodorovici, şi la Nedelciu – Teodorovici este, de altfel, un continuator postdecembrist al prozei realist-cotidiene practicate, în anii ’80, de Nedelciu – regăsim aceeaşi intervenţie a misticismului într-o gîndire foarte raţională şi pragmatică, aceeaşi intervenţie a misterului – iraţionalul irumpe brutal în raţional prin boală. Şi tot ca Nedelciu, Teodorovici e interesat de problematica limbajului în raport cu realul şi cu adevărul (el declară că nu este un „scriitor de cuvinte“, ci „de idei“), de reflecţia teoretică asupra literaturii şi a scrisului (există în carte ample pasaje metatextuale).
Scrisul este, în fond, un pharmakon, el are un dublu efect: îmblînzeşte, exorcizează spaimele, dar în acelaşi timp le conjură, le convoacă. Lucian Dan Teodorovici devine conştient de acest lucru şi, din nou, uzează de o figură metaforică, „cel care cheamă cîinii“. E figura centrală a cărţii, cea care îi dă şi titlul şi care reuşeşte să concentreze emoţional, puternic, temerile şi tenebrele cu care se confruntă scriitorul. Personajul e real – sîntem asiguraţi –, el trece dimineaţa prin faţa casei scriitorului, salutîndu-l şi chemînd cu strigăte cîinii vagabonzi, de care se teme atît de mult. Dar Teodorovici are, cum spuneam, un supraeu foarte puternic, care îl obligă la autocontrol şi autocenzură: detestă orice tip de patetism, de expunere personală, aşa cum detestă să cadă în clişeu şi în prejudecăţi. Iar o scriitură aflată în proximitatea bolii îşi asumă astfel de riscuri – motiv pentru care autorul alege o tactică a eschivei şi a amînării, şi un soi de obiectivare auctorială, care-i permite să ia distanţă şi să aibă deseori tonalităţi ironice. Dar, procedînd în acest fel, textul nu-şi pierde efectele estetice, fiindcă acumulează tensiune în subsol, în surdină, lăsînd la suprafaţă narativul, anecdotica, parantezele ironice, ba chiar umoristice.
Temîndu-se, aşadar, de clişee şi de patetism în situaţii-limită, autorul simte permanent, în mod excesiv, nevoia de a se explica – în faţa cititorilor – şi de a explica scrierea unei cărţi neprevăzute, neconstruite, a unei cărţi „despre nimic“; o carte în care propria expunere – confesiune şi istoric al bolii – se combină cu pasajele ficţionale (galeria savuroasă de personaje întîlnite în spital), ca pentru a marca o pudoare, dar şi pentru a devia dramatismul, pentru a muta, prin ricoşeu, atenţia de la biografic la spectacolul lumii. Dintre personajele cu pricina, amintesc cîteva: „omul cu caietul“, cu laringele scos, care vorbeşte în fraze-şablon, scrise toate în caietul pe care-l poartă mereu cu el – şi pe care autorul-narator încearcă să-l ia prin surprindere, să-l facă să recurgă la/să scrie fraze noi pe caiet; doamna autoritară trecută de 70 de ani, venită la spital cu soţul ei (suspect de o tumoare), care pozează în soţie‑eroină şi doarme în salonul de bărbaţi, alături de soţ, membră a sectei Martorilor lui Iehova, femeie cu care naratorul poartă lungi discuţii în contradictoriu pe teme religioase, soţul ei, bătrînelul slab, dominat de nevastă etc. Aceste personaje trec cu uşurinţă în planul ficţiunii, dintr-un simplu crochiu, în vreme ce tot ceea ce ţine de apropiaţi şi de propria persoană îi creează dificultăţi autorului: Teodorovici nu e un scriitor al confesivului şi biograficului, de unde precauţiile şi explicaţiile redundante pe care le oferă cititorilor.
Volum-mărturie a unei situaţii-limită, volum compozit – amestec de notaţie biografică şi ficţiune, de scriitură cu miză terapeutică, respectiv estetică, de consideraţii teoretico-literare, religioase ori politice, de notaţii legate de boală, de medici ori spitale –, Cel care cheamă cîinii e o carte care se scrie de la sine, fără premeditare şi organizare prealabilă, care îl ia prin surprindere pe însuşi scrupulosul ei autor. O carte dificilă, o carte ce i se impune, neprevăzut şi, poate, miraculos.