Sculptînd în timp

Editura Nemira, 2015

Unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, Andrei Tarkovski (1932-1986) ne oferă un minunat cadou. Un volum de variate nostalgii, glose, amintiri, concentrate eseuri, rafinate note și comentarii despre artă în general și film în special. Mai ales despre filmele lui. Toate – de la Copilăria lui Ivan, cu care debutează în lungmetraj, la Sacrificiul, cu care își încheie și cariera, și viața (un „film“ prea scurt, la doar 54 de ani) –  sînt de neocolit în orice școală de teatru și film. Mici bijuterii ale unui om cu mintea veșnic în alertă.

Un adevărat „muncitor intelectual“, Camil Petrescu ar fi fost fericit să stea de vorbă cu el. Sculptînd în timp (Editura Nemira, 2015, traducere din limba rusă și note de Raluca Rădulescu, ediție apărută cu sprijinul doamnei Alice Barb) este mărturia unei existențe dedicate integral filmului și efortului constant de a fi și a rămîne tu însuți. Să faci ce crezi și cum simți, să gîndești orice fel de film/creație artistică în sensul unei creații unice. Două capitole din carte sînt exemplare pentru modul de a fi/a gîndi/a crea al unui artist complet. „Arta – năzuința spre ideal“ și „Sculptînd în timp“ exprimă crezul unui artist, ne oferă o bună lecție de seninătate în vremuri bolnave. Nici vorbă de nemulțumiri, resentimente, bombăneli, reacții violente, chiar dacă cetățeanul sovietic și creatorul de film Andrei Tarkovski a avut parte și de astfel de atitudini. Un om care a suportat nu doar rigorile/abuzurile/șicanele/cenzura regimului comunist sovietic, un om care s-a detașat de toate acestea pentru a-și împlini destinul.

Picanteriile și cancanurile din lumea filmului – mult gustate, altminteri, de ce să nu recunoaștem – lipsesc cu desăvîrșire. O carte plină de idei, o carte care ar fi satisfăcut și exigențele lui C. Noica, cel atît de aspru și de pretențios vizavi de tot ce nu era reflecţie, meditație și gînd înalt. Bun pretext pentru a revedea, la „Cinematecă“ sau pe DVD, marile filme ale lui Andrei Tarkovski. Ar merita să revedem  Solaris, Călăuza sau Oglinda.

 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit

 Editura Humanitas, 2015

De Jeni Acterian am auzit (și citit pe nerăsuflate, dacă se poate spune așa de­spre o carte pe care o parcurgi, totuși, la pas) imediat după 1989. Cînd au început să circule numele celor doi frați ai săi, Haig și Arșavir Acterian. Unul regizor, altul jurnalist/publicicist/memorialist, ambii cu trecut politic deocheat – cu o formulă a Martei Petreu –, ambii buni prieteni cu corifeii generației interbelice. Jeni Acterian, sora cea mică a celor doi frați, va transforma notele ei zilnice în memoria întregii familii. Și a unei întregi generații. Despre care s-a tot scris și se va mai scrie. Acum se reeditează în condiții speciale – ediție integrală, text complet, comentariu avizat și aplicat – mărturia unei femei, percepută încă de acum peste două decenii ca fascinantă. Jurnalul lui Jeni Acterian este acum pe deplin la îndemîna cititorilor de limba română.

Cu titlul original Jurnalul unei fete greu de mulțumit (Editura Humanitas, 2015, ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață – excelentă și atotcuprinzătoare, punînd în valoare atît textul, cît și personalitatea diaristei – și note de S. Skultety, care merită toate gratulațiile noastre), devine un document de preț. Alături de Jurnalul lui Mihail Sebastian și de recent publicata Memoriile unui fost Săgetător de Vintilă Horia, toate sînt documente de preț și reflectă convulsiile unui timp românesc. Sînt mărturii directe, de mare preţ, dincolo de afinități sau idiosincrazii, pentru o epocă plină de confruntări politice, intelectuale, ideologice, nu în ultimul rînd, și percepții strict personale. Intervine ego-ul fiecăruia, personalitatea distinctă a celui care notează ce simte și a vede în jur. De ce fascinează tot materialul epic și confesiv, analitic și eseistic din aceste abrupte note zilnice? Pentru că, prin însemnările sale, începute dezordonat – din ce ni s-a păstrat – în 1929 și pînă în 1953 – cînd consemnăm ultima intrare –, avem parcursul unei vieți. Văzute din lăuntrul ei. Portrete, impresii de peste zi, prieteni, fel de fel, lecturi, bine alese, viața s-ar zice că nu are multe poticneli. Amoruri, o căsnicie ratată, schimbări de regim politic, necazuri, legate de familie, de istorie – război, moartea lui Haig, portretul unei tinere fete care se maturizează sub ochii noștri, dar și al unei întregi societăți românești. Jeni Acterian moare în 1958, la 44 de ani. Viața a mers îna­inte, și tot merge.

 

Istoria întortocheată a Jaguarului albastru

Editura Vremea, 2015

Jurnalistul parizian Radu Porto­cală – urmaș al unei vechi familii românești – semnează o spectaculoasă poveste/istorie a unui automobil. Și nu al unuia oarecare, ci a unui model special, construit în 1937. Un Jaguar SS 100, ce va fi oferit în dar lui Mihai, june principe regal la acea dată, pasionat de mecanică. Ceremonia are loc pe 25 octombrie 1937, la Sinaia. Era un cadou din partea Guvernul României, prin Mini­sterul Aerului, ceea ce pentru noi, ce trăim în 2016 sub spectrul acțiunilor DNA-ului, ar părea ceva extrem de bizar.

Sărim peste orice alte posibile comentarii și intrăm în substanța cărții. În fond, și un mic și elegant album. Aventura acestui automobil, de colecție, ieri, ca și astăzi, este devoalată pas cu pas și însoțită, au ralenti, cu excelente imagini fotografice în Istoria întortocheată a Jaguarului albastru (Editura Vremea, 2015, fotografii color Laurent Lacoste). Ce mai aflăm? Mașina este vîndută în 1944 unui domn cu numele de Alexandru Frim. Pilot, mecanic, automobilist, prieten cu tatăl autorului cărții. În 1945, Ernest Dawyl, importatorul mașinii, e arestat. În 1950, Alexandru Frim e arestat. Aflăm toate acestea dintr-o concisă cronologie a destinului mașinii ce însoțește volumul chiar de pe parbrizul cărții, am putea zice. Restul e povestit cu naturalețe și firesc, istoria lumii românești prin prisma unei maișini. În 1960, Radu Portocală vede prima dată automobilul. Care e cumpărat de un anume Toma Suciu. Mașina e ba la Oradea, ba la București, șade ba la vedere, ba ascunsă. În 1973, Radu Portocală cumpără mașina. Dar în 1977 pleacă din țară. Alte necazuri, cum, necum, se aprobă exportul mașinii, care ajunge la Atena. În 1982 e în Anglia la restaurare, în același an Radu Portocală se stabilește la Paris. În 1990 se termina restaurarea mașinii, în 1991 Jaguarul e expus la Paris, unde Regele Mihai revede mașina după 47 de ani – moment emoționant și elegant redat de autor, dar și de presa franceză –, prezentată în cadrul salonului „Voitures de stars“, organizat de Louis Vuitton. În 1993, Jaguarul e vîndut la licitație. Mereu e nevoie de lichidități. Ajunge în SUA, apoi în Olanda, ne povestește, cu un aer vag melancolic, Bonjour, tristesse!, Radu Portocală. O carte- album frumoasă și licoroasă ca un pahar de Moet et Chandon bine frapat.

Cronica vieții mele. Volumul întîi

Editura Humanitas Fiction, 2015

Mai puțin melancolic e Bob Dylan în Cronica vieții mele. Volumul întîi (Editura Humanitas Fiction, 2015, traducere din limba engleză de Dan-Silviu Boerescu după Chronicles: Volume One, din 2004, ceea ce nu înseamnă musai că avem și volumul doi, după o scurtă căutare pe Internet), care își povestește propria devenire artistică.

Un singuratic, un băiat părăsit de familie, Nowhere man in a nowhere place, pînă să-și facă el alta, o poveste a unei întregi generații care-și caută un drum, după Al Doilea Război Mondial. Un drum care nu va mai fi ca al părinților lor. O viață de erou contemporan, tînăr din provincie plecat din Duluth, Minnesota și ajuns la New York, pe care dorea să-l cucerească.

O chitară, o muzicuță, talent, pasiune, răbdare, reiese din text, Bob Dylan a dat dovadă de perseverență și a știut să ia ce e mai bun de la alții. Fără să fie genial ca Mozart sau Beethoven. Nu a descoperit roata, s-a descoperit pe sine. A citit mult, a meditat, dincolo de precaritatea unei juneți trăite într-o asumată și nu afișată boemă. Și muzica lui, care a făcut deja înconjurul lumii. El a rămas același. Reiese din poveștile lui. Aventura muzicii folk-pop-rock-jazz a anilor ’60-’70-’80, aventura vieții de zi cu zi a New York-ului. A Statelor Unite. De la Woodstock la Casa Albă. Nevoia de a compune, de a descoperi sunetul propriei muzici, una care să-l reprezinte așa cum e, fără să fie nevoie să fie perceput ca o voce de răzvrătit protestatar.

Bob Dylan nu are stofă de conștiință a unei generații – cum au fost Janis Joplin și Joan Baez –, își știe limitele, nu vrea mai mult. O bună lecție despre cum se poate suporta și duce în spate succesul, notorietatea și popularitatea, fără să-ți alterezi sau mistifici propria viață. Să-ți minți viața, ca să ce? O bună lecție de­spre modestie, mult mai multe despre muzică și o Americă aflată, mereu, ieri ca și azi, în definirea propriei identități. Născut în 1941, Bob Dylan primește de la Barack Obama Presidential Medal of Freedom în 2012. O surpriză plăcută această confesiune a unui mare star a muzicii folk al ultimelor decenii.