Se poate un naţionalism mai cumsecade?

România nu se vede pe ea însăşi drept producătoare de cultură, ci de magiun de Topoloveni. De tradiţie, adică. Producţia românească de cultură s-a terminat undeva, pe la 1848. În afară de Delta Dunării (de care e responsabilă strict natura), pentru UNESCO, România înseamnă Mănăstirea Horezu, bisericile din lemn din Maramureş şi căluşarii. De fapt, nu 1848 e reperul, ci o anume versiune a lui 1944. Anticomunismul nostru dominant a diabolizat, odată cu întreaga perioadă comunistă, tot ce înseamnă industrializare şi urbanizare la scară largă. Pentru România anticomunistă, în acei 50 de ani ţara n-a existat, ea a rezistat (în munţi şi biblioteci), fiind înlocuită, în ochii lumii din afară, cu o versiune de mucava, spre uzul fotografilor de la Scînteia, prin care păşeau nonentităţi umane identificabile sub numele de cod „colaboratorii“. „Adevărata“ Românie poartă ie, pleacă din oraş să cultive ogoarele „tradiţional“, fermentează berea „tradiţional“, în butoaie, locuieşte în case pe pămînt şi meditează la sentimentul românesc al fiinţei. Pentru că nu e o Românie neştiutoare de carte, ea îi citeşte pe marii scriitori ai neamului, cei care vorbesc despre nemurirea născută la sat – sigur, satul ideal, cu oameni modeşti şi curaţi, care trăiesc, înfrăţiţi cu natura, din […]