Secvențe din lumea românească

  • Recomandă articolul

Mihai Botez (1940-1995) semnează un incitant studiu/ eseu cu un titlu care acoperă nu doar subiectul, dar și obiectul de cercetare ales, Intelectualii din Europa de Est. Un punct de vedere românesc (Editura Vremea, 2016). O carte terminată în 1988, scrisă în Statele Unite, apărută pentru prima dată abia în 1993 și reeditată recent. O notă asupra ediției, semnată de Viorica Oancea, necesară și bine‑venită, ne aduce toate precizările necesare pentru a percepe corect traiectoria în timp a unei cărți, dar și destinul unei personalități, poate proiectată nu așa cum se cuvine într-o posteritate de multe ori nedreaptă. Față de ediția din 1993, apărută sub auspiciile Fundației Culturale Române, s-au adăugat, în cea de față, două texte, cumva complementare ideilor din carte:  un portret al profesorului/ matematicianului Octav Onicescu și o glosă-recenzie,  atentă la nuanțe și atotcuprinzătoare, despre Memoriile lui Andrei Saharov. La care s-a  completat, benefic, aș zice, un fragment din portretul postum făcut autorului de către matematicianul  Solomon Marcus și publicat în România literară, în anul 2000, la cinci ani de la moartea lui Mihai Botez. Intelectualii din Europa de Est este cartea unui prestigios matematician, bine plasat profesional la început de carieră, sprijinit generos și de Mircea Malița, devenit indezirabil/disident, fiind obligat să părăsească România, înainte de 1989. Ca apoi să revină, după 1989, pe scena publică românească, ca diplomat, ambasador la ONU și Washington. Am citit volumul de față extrem de atent, dar am și încercat să meditez în jurul ideilor cuprinse în carte. Fine analize, trimiteri, sugestii, proiecții în viitor, avem un foarte articulat punct de vedere (eseu, cum precizează însuși autorul) al unui muncitor intelectual, în uitatul și profundul sens sugerat de Camil Petrescu. Avem o altă mașinărie de gîndit a culturii românești, autorul fiind rar pomenit și superficial prelucrat după noile norme canonice ale literaturii/ culturii române. Mihai Botez scrie în Statele Unite – înainte de căderea regimurilor comuniste din Europa – o lucidă și excelentă radiografie a lumii comuniste, despre locul și rolul intelectualiilor, parcursul lor, în comunism și după, despre pîrghiile care au făcut posibile derapajele și nerealizările, despre împotmolirea comunismului într-o fundătură, nu doar ideologică, socio-politică, dar și economică. Perspectivele oferite de Mihai Botez s-au confirmat foarte repede. Un cuvînt înainte și o postfață adaugă detalii interesante. Prima aduce mulțumiri instituțiilor (nu puține) și personalităților – multe nume de prestigiu internațional – care au sprijinit acest proiect, și cea de-a doua, mult mai amplă, care oferă precizări surprinzătoare – de exemplu, despre felul cum intelectualii antitotalitari, dar de stînga, sînt priviți cu ostilitate, într-o Europă de Est, unde postcomunismul devine anticomunism. Un concis tabel biobibliografic completează bine‑venit volumul. În fond, citim patru eseuri distincte, dar care se coagulează într-un întreg dat de însuși ti­tlul volumului. Știm și deja nu prea mai știm cine a fost Mihai Botez. Viața merge înainte, e o banalitate pe care o tot repetăm. Nu e nici o rușine să aflăm azi cine au fost contemporanii noștri de prestigiu de pînă mai ieri.

 

În zile de iarnă cu ger, viscol și demonstrații stradale se lansează o  neașteptată monografie dedicată regizorului de film Alexandru Tatos. O carte-monografie-album, un volum elegant editat și cu un bogat material iconografic, ce oferă multe detalii de interes major, mai ales pentru cei din afara cinematografiei, cu titlul Secvențe cu Alexandru Tatos (Editura Noi Media Print, 2016) de Ioan-Pavel Azap, critic de film. Ca și Mihai Botez, regizorul Alexandru Tatos are nefericita idee – destinul, nu, sau cine? – să moară imediat după căderea comunismului în România, în ianuarie 1990. Născut în 1937, Tatos avea doar cincizeci și un pic de ani și nouă filme la activ, făcînd parte dintr-o generație de cineaști care i-a dat pe Mircea Veroiu, pe Dan Pița, pe Stere Gulea sau pe Dinu Tănase, dar și pe alții; în cartea lui Azap îi găsim pe toți împreună. (în aceste zile a murit și regizorul Radu Gabrea; avea 79 de ani). Mărturisesc faptul că nu am apucat să văd filmele lor, și pe ale lui Tatos, la vremea lor, dar la cîteva am ajuns, după ce au fost proiectate  la Cinematecă sau cu prilejurile unor festivaluri de film românesc. Cinemateca, utilă ieri, mult folositoare și azi, cînd lumea nu se mai înghesuie în sălile de cinematograf. Dar ăsta e un alt subiect. Meritul principal al acestui volum –realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei – este faptul că pune accentul pe personalitatea, de excepție, a regizorului român. Reperele biografice, nu multe, dar esențiale, ca și contextul operei – primele capitole ale volumului de față – devin un bun pretext pentru înțelegerea filmelor lui Alexandru Tatos,  care sînt prezentate cu toate datele lor: scenariști, actori, echipele din preajma regizorului, dar și producătorii, care, la urma urmelor, ajutau decisiv la nașterea unei noi pelicule. Nouă filme  ale lui Tatos, ultima peliculă, Cine are dreptate?, apărută postum și finalizată de colegii din echipă, în cap cu Vivi Drăgan Vasile și Florin Mihăilescu. Referințele critice sînt dintre cele mai favorabile. Ce mai aflăm, citind printre rîndurile lui Azap sau apelînd la Pagini de jurnal (ediția a doua, adăugită, apărută la Editura Nemira, în 2010 )? Deslușim temerile și neliniștile unui creator, ale unui artist, încercînd să-și strecoare propriile opțiuni estetice printre arcanele ideologice ale regimului, deslușim tenacitatea, răbdarea și, de ce nu?, abilitatea lui Tatos de a rămîne el însuși. Poate de la acest fumat excesiv pe fond nervos i s-a tras și decesul prematur. O lume de ieri, care poate fi înțeleasă mai bine prin aceste mărturii. Nașterea unui film: o aventură. Secvențe, filmul său de căpătăi – văzut abia acum, la decenii de la realizarea lui, cu ocazia unei seri dedicate regizorului și cărții de față: mulțumiri și pe această cale lui Mihai Fulger, directorul Cinematecii –, rămîne la fel de proaspăt și de viu ca la premiera din 1982. Criticul Ioan-Paul Azap a făcut o bună treabă cu această monografie. Personal, abia aștept să mai văd niscaiva filme românești. Acum i-ar veni rîndul unei noi pelicule a lui Nae Caranfil. Dacă editorii i‑ar obliga pe autori să nu mai scoată cărți cu mai mult de 400 de pagini, aș ajunge și eu mai des la cinema.

 

Andrei Marga (născut în 1946) este un distins universitar clujean. Nu doar un profesor de filozofie contemporană și logică generală, dar și un intelectual angajat,  în sensul celor propuse de Raymond Aron. De mai multe ori rector la Babeş-Bolyai, ministru în diverse guverne la București, dar și un pasager președinte la ICR, toate funcțiile publice i-au adus lui Andrei Marga mai multe ponoase decît foloase. De ce? Este autorul unor erudite studii și eseuri, pe teme dintre cele mai diverse, de la filozofia „pragmatismului reflexiv“, logică, sociologie, religie – Frații mai mari. Intîlnire cu iudaismul (Hasefer, 2014), am citit-o recent şi eu, fără să apuc s-o și comentez – la filozofia unificării europene, filozofia și politica educației etc. Lista cărților este remarcabilă, dar profesorul și autorul clujean nu s-a bucurat de o audiență pe măsură. Ca și alți intelectuali clujeni, precum David Prodan sau Adrian Marino, să spunem, fiecare din diferite motive. Păcat. Nu știu ca timpul să facă dreptate cuiva, doar consemnez un fapt real. Lista cărților lui Andrei Marga – ce apar într-un CV demn de invidiat, pus sub sigla „Despre autor“ în opul de care mă voi ocupa pe scurt – este remarcabilă, cu toate că nu au avut ecoul și prețuirea pe care le meritau. Simpatiile și, mai ales, antipatiile iscate în lumea culturală românească produc efecte colaterale mai ales asupra producțiilor intelectuale. Care sînt marcate de grave proiecții subiective, și asta e tot,  nu mai insist. Asta e, luăm lucrurile așa cum sînt, personal, nu cred în ceea ce numim schimbare sau progres, ceea ce a mai fost va mai fi. Observațiile mele, evident, subiective, vin în completarea lecturii volumului Societatea nesigură (Editura Niculescu, 2016) un eseu coerent cap-coadă (și nu o aglutinare de articole disparate, cum e moda la noi în ultimii ani), plecînd de la Max Weber, trecînd prin fel de fel de societăți, cu virtuțile și tarele lor, și încheind volumul cu un text care se numește „Demnitatea umană ca principiu“. Care nu sună rău. Ce să mai spui? Bibliografia selectivă le este utilă celor care vor să caute și alte surse de lectură, într-o bibliotecă-labirint borgesiană, care crește pe zi ce trece, fără să dea semne că erudiția poate fi și utilă unei societăți sigure pe nesiguranța ei endemică.

 

Călin Vlasie, un opzecist mai puțin cunoscut marelui public, un poet valoros, dar puțin productiv – clasa Phillipide, Virgil Mazilescu, Romoșan etc. – un eseist și publicist parcimonios în apariții și mult mai cunoscut mai ales ca patronul unei active edituri postdecembriste, ne oferă un volum de articole apărute la începutul anilor ’90, atunci cînd poetul, nu știu dacă deja devenit și editor, lua atitudine, ca mulți dintre congenerii săi, aruncîndu-se în vălmășagul (prea puțin) milionar al vieții politice românești. Volumul se intitulează: Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere (Editura Paralela 45, 2016) și beneficiază de un generos cuvînt înainte aparținîndu‑i prietenului Gheorghe Crăciun, care spune esențialul despre Călin Vlasie, în 1998: „Un autor mai prolific decît pare și mult mai ancorat în real, obsedat de bizareriile realității cotidiene și de aberațiile puterii. Un loc aparte în economia volumului îl ocupă problemele legate de conservatorismul vieții literare românești, în general ostilă față de ideea schimbării și dezorientată de pierderea vechilor statu-quo‑uri“. Afirmație valabilă și astăzi. Majoritatea articolelor au apărut în revista Contrapunct (unde Călin Vlasie a deținut o rubrică săptămînală, „PARA(N)TEZE“, din decembrie 1989 pînă în 1992) și în revista  Argeș (transformată apoi în Calende, de la Pitești). Articolele, extrem de vii și polemice, cu un acut simț de detectare a derapajelor civice sau politice, sînt publicate acum în ordinea cronologică a apariției lor. Dau măsura unei prezențe active, vocea unui poet – psiholog de formație  – devenit și cetățean, într-un climat dominat de FSN, care a livrat societății românești nu doar urmașii direcți, PDSR și PSD, dar și tot ceea ce mișcă astăzi prin politica mioritică. Tot ceea ce scrie Călin Vlasie se potrivește și astăzi, dincolo de faptul că România a intrat în UE și NATO, metehnele incriminate vîrtos de poetul-editor au rămas. Dezamăgit, publicistul își încheie conturile și rămîne să se manifeste ca un tenace editor. Volumul de față aduce în actualitate o realitate care a fost. Fiind scurte și incisive, articolele lui Călin Vlasie se citesc fără efortul pe care-l presupun didacticele prelegeri, studii și cercetări ale profesorului Andrei Marga, cel apropiat ca vîrstă de optzeciști – prieten cu inegalabilul poet Ion Mureșan –, dar, straniu cumva, lipsit de aderența la ludicul și hiperrealismul congenerilor. Semn că trăim fiecare pe cont propriu și fiecare în felul lui o realitate egală cu ea însăși, dar percepută în mod diferit. Călin Vlasie a făcut carieră ca editor, Andrei Marga – ca profesor universitar. De citit ambii autori. Cît timp ai cărți de citit la îndemînă e greu să cauți prin bibliotecă sau bucătărie o sfoară pe care s-o transformi în ștreang. E bine.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }