Secvențe românești din secolul al XX-lea

Secolul trecut a fost bogat în evenimente. Unele fără precedent în istoria lumii. Două războaie mondiale, un Holocaust, cîte și mai cîte, comunism, fascism, gulaguri de tot felul, bombe atomice și cu hidrogen, crime împotriva umanității. Dar trebuie să notăm, pe de altă parte, și cucerirea spațiului cosmic, penicilina, multe minuni care au schimbat în bine viața oamenilor. Necazuri și bucurii prin care a trecut omenirea (inclusiv românii!). Toate au fost consemnate sub diverse forme: documente istorice, studii, cercetări simandicoase, arhive; dar și arta, literatura, muzica, teatrul, toate au prins cîte ceva din ce a fost. Din această perspectivă, am pus alături cîteva cărți. Care consemnează realitatea acestui neam românesc. Cu bune și cu rele, într‑o viziune personală, desigur, strict subiectivă.

 

O primă astfel de mărturie, care pentru mine a fost o plăcută surpriză, este volumul de peste 700 de pagini al Irinei Procopiu (1873-1954), intitulat Pagini de jurnal. 1891‑1950 (Editura Polirom, 2016, traducere din limba franceză, introducere, note și comentarii – toate la superlativ – de Georgeta Filitti). Ne spune numele ei ceva? Prea puțin, chiar dacă ne-am mai izbit de el cu diferite prilejuri. Abia acum descoperim adevărata ei personalitate. O femeie cultivată, discretă, sensibilă, plină de calități, cu mult tact și mare amatoare de muzică – să cînți la pian alături de Enescu nu e puțin lucru –, cochetînd cu artele, dar fără a avea vreun talent deosebit, avînd o existen­ță cu suișuri și coborîșuri – două măritișuri: primul, cu arhitectul elvețian Louis Blanc, iar al doilea, cu avocatul Jean Procopiu, decedat la rîndul lui tînăr, în 1917; mamă a trei fete, rezultate din cele două însoțiri, cum frumos denumește editoarea mariajele diaristei –, fără să aibă mapă profesională, cum s-ar spune azi, nu tu masterat și doctorat, nu tu studii prin străinătățuri, o autodidactă, o cucoană adevărată, în sensul bun al cuvîntului. Nu se plînge de nimic, nu jignește, doar consemnează – propria viață și a lumii din jur. O minte lucidă și un spirit de observație în veșnică alertă, frecventînd lumea bună – la București sau Sinaia –, marea reușită a vieții ei fiind, cred, acest jurnal, publicat la zeci de ani de la moartea autoarei. Prima însemnare, succintă, e din 1891; ultima, la fel de lapidară, din 1950. Găsim aici fotografii ale societății românești şi o radiografie a unei lumi românești văzute din interiorul ei. O carte care dă sens unei vieți – altfel, dedicate altora. Da, a fost doamna de onoare, ani în șir, din 1914 pînă în 1938, a Reginei Maria şi a putut vedea/citi/în­țele­ge/analiza lumea românească în întregul ei. De la viața sub regii României pînă la instaurarea regimului comunist. S-au scumpit ciorapii, da, s-au scumpit sau au dispărut multe dintre lucrurile sau obiceiurile (bunele obiceiuri!) de dinainte de venirea comuniștilor. O prezență constantă: muzica. La musique avant toute chose. Nu știu dacă a fi doamnă de onoare a unei regine este o meserie, un job, mai ales că nu oferă o carte de muncă și ani vechime pentru pensie. Lăsînd gluma la o parte, avem în faţă o mare carte, ca şi jurnalul lui Jenny Acterian.

 

O altă mărturie despre lumea românească din secolul al XX-lea îi aparține unei scriitoare, de această dată. Nume „en vogue“ decenii de‑a rîndul, azi mai puțin prizat, cum se întîmplă, din păcate, cu destui scriitori români, Cella Serghi (1907-1992) este autoarea unui roman de mare succes, începînd cu 1938, cînd apare prima ediție din Pînza de păianjen (publicată, în 2016, şi de Editura Litera, în colecția „Cele mai frumoase romane de dragoste“, în cadrul căreia au mai apărut romane precum Jane Eyre sau Doamna Bovary, dar și Rivalitate al lui Edith Wharton, o prozatoare americană pe care abia acum am descoperit-o). Un roman de debut, dar care reușește să adune admirația și susținerea unor mari maeștri ai prozei precum Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Tribulațiile sentimentale a două voci auctoriale – ambele cu accente autobiografice ale autoarei, cumva în linia autenticistă a prozelor lui Holban, Sebastian și a congenerilor unei întregi generații – se conjugă cu istoria care se derulează în paralel. Bucureștii, Constanța, Mangalia și Balcicul – des frecventat de protipendada românească interbelică, atunci cînd Balcicul și Coasta de Azur atrăgeau precum Boro-Boro și Mauritius ciocoimea de azi – devin spațiile unde se dezvăluie un întreg păienjeniș de emoții și trăiri lăuntrice. Fine observații psihologice și o anume cruzime a confesiunilor – avem și jurnale, scrisori și bilețele de tot felul – ne trimit spre prozele lui Françoise Sagan, din care Cella Serghi a și tradus Vă place Brahms?. Da, ne place Brahms, dar și cum scriu cele două tinere prozatoare, una pe țărmul Mediteranei, alta pendulînd între Balcic, Mangalia și Constanța natală, de la țărmul Mării Negre. Fără mari drame și fără mari crispări psihologice – umbra unui bărbat, Petre Barbu, mereu absent, dar strecurîndu-se în naraţiune ca un laitmotiv al unei iubiri mult așteptate și care nu va veni niciodată. Și viața se consumă printre tribulațiile cotidiene: cumpărături, chirii, boli, mondenități, călătorii, lecturi etc, cu sau fără părinți, cu sau iubiți (nu mai e vremea cînd tînăra Irina, fata generalului Berindei și a Mariei Brăiloiu, viitoare Procopiu, nu putea ieși în oraș neînsoțită), cu sau fără activități lucrative – avocatura e încă un domeniu în care femeile își fac cu greu drum –, puseele emoționale ale unei tinereți care se consumă de la sine fiind extrem de fin analizate, circumscrise unei întregi epoci a lumii românești. O lume scrisă și descrisă în detaliile ei de zi cu zi. Sigur că există o doză de romanțiozitate, de „dulcegării“ (cel puţin din perspectiva cititorului de azi) în aceste pagini, dar acestea aparțin epocii. Un roman care se poate citi azi fără opinteli, o prozatoare, femeie frumoasă, cum reiese din poze – nu știam pînă azi –, care a fost îndrăgostită pînă peste cap de năzurosul Camil Petrescu… Un adevărat roman nescris această poveste dintre Cella Serghi și Camil Petrescu, bun subiect pentru prozatorii și cineaștii noștri de azi, precupați mai mult de social-politic și de mizeriile din comunism. Cine știe, poate s‑o găsi vreun amator. Ar ieși un film foarte tare. Cine s-ar înhăma la așa ceva?

 

O carte neterminată, care cuprinde nu doar mărturia vieții unui om, ci și tribulațiile unor decenii de istorie românească, este Un personaj care-mi poartă numele. Colaj memorialistic 1923-1947 de Petre Solomon (1923‑1991), poet, traducător și eseist – azi uitat. Cartea a apărut la Editura Humanitas, în 2016, într-o ediție (foarte bine) îngrijită și cu (doar cîteva, dar utile) note de Yvonne Hasan, care semnează și o bine-venită și lămuritoare Notă asupra ediției, de unde aflăm cum s-a născut acest text memorialistic – mai bine zis două, pentru că într-o anexă avem și un jurnal palestinian, Palestina (1944-1946). Este mărturia unui intelectual evreu din România – care l-a avut profesor, la Liceul Comercial, pe Mihail Sebastian, un alt evreu de la Dunăre, cum se considera autorul unui faimos jurnal, care se poate citi, alături de memoriile lui Petre Solomon, cu folos. Tribulațiile existențiale ale unei familii de evrei înstăriţi, povești adolescentine, moartea unui frate mult iubit (fiind transcrise şi pagini din jurnalul acestuia), sucelile istoriei și răsucelile unei biografii, cu episodul părăsirii României antonesciene din pricina legilor rasiale. Reve­nirea în țară, studii de anglistică, excluderea pe bază de tinichele la dosar, o viață de liber profesionist. În mare, spus pe scurt, o existență. Cartea e mult mai miezoasă, e scrisă domol și elegant, rememorările de la maturitate – scrise în intervalul 1975-1976 – au farmec. Pagini de corespondență, precum şi cîteva scrisori către și de la Nina Cassian ne lămuresc, dacă mai era cazul, în legătură cu substratul angajamentului politic al poetei. Anexa intitulată Palestina (1944-1946) conţine fine observații despre o lume care urma să nască, nu peste mulți ani, Statul Israel. Este o carte care ar merita mai multă atenție decît i-am putut acorda în aceste succinte observații.

 

Un volum care m-a surprins plăcut – pentru că nu e ceea ce m-aș fi așteptat, furată de clișee și prejudecăți – este Exilul Regelui (Editura Curtea Veche, 2016) al Dianei Mandache. O specialistă cu o bună expertiză în zona cercetărilor legate de Casa Regală a României și de exponenții de marcă ai acesteia. De unde provine surpriza? Departe de a fi o colecție de mondenități legate de viața în exil a Regelui Mihai I și a celorlalți membri ai Casei Regale, după abdicarea din 1947 și pînă la revenirea în România, cartea se dovedeşte o extrem de laborioasă cercetare, bine documentată, cu extrase din arhive și din materialele oferite de CNSAS în ultimii ani. Așa se reface o întreagă istorie politică a exilului românesc, cu toate etapele, din anii ’50 pînă în decembrie 1989. Este bine evidenţiat aici rolul Regelui Mihai, care a fost, în diferite perioade, activ politic, alături de marile nume ale exilului românesc. Că e vorba despre cei din preajma Regelui, de­­spre generalul Petre Lazăr, despre Vergotti sau Nelly Catargi, că e vorba despre oameni politici precum Rădescu, Vișoianu, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu sau de industriași precum Malaxa, Auschnitt și atîția alții, care au colaborat. Dincolo de portretele extrem de bine conturate și concise făcute Regelui Mihai și membrilor Familiei Regale românești – de la Regina mamă Elena la Regina Ana și la ceilalți –, dincolo de informaţiile despre contactele exilului românesc cu oficialitățile americane sau europene pentru a face ceva pentru România, avem în această carte – nu știu dacă pentru prima dată, dar pentru mine, oricum, a fost ceva inedit – extrase din activitățile operative ale Securității române. Nu doar obișnuitele rapoarte diplomatice – apare și Silviu Brucan, aflat în misiune la Washington, trimiţînd rapoarte la București și cerînd instrucțiuni –, dar și extrase din diferite note informative ale agenților operativi români, cu codificările de rigoare; vedem astfel „pînza de păianjen“ a unui aparat de urmărire, de supraveghere și de control la care era supusă Casa Regală. Teama de monarhul detronat și îngrijorările cu privire la o eventuală reinstaurare a monarhiei în România au fost o obsesie a autorităților comuniste de la București… Diana Mandache este un istoric pur-sînge. Cartea de față este o dovadă grăitoare.