Sentimentul urii ca resort al memoriei

Cu greu îmi este dat să înţeleg sentimentul urii în viaţa cotidiană, darămite să-l mai şi trăiesc. Oricine îşi poate imagina că pînă acum am trecut prin fel şi fel de situaţii, am cunoscut mii de oameni pe care nu i-am plăcut, unii chiar mi-au făcut nespus de mult rău, alţii m-au umilit, poate chiar m-au chinuit în vreun fel – şi tot nu i-am putut urî. Nici eu nu sînt uşor de suportat, am umori, nervozităţi şi hachiţe, limba ascuţită şi adeseori extrem de critică – dar nu-i pot înţelege pe cei ce mă urăsc sau îmi dau semne evidente că fac lucrul acesta, că m-ar mînca de viu. Iubesc o fiinţă ce-mi este mai totul în lumea aceasta, care-mi spune adeseori că urăşte pe cineva sau ceva, deşi este perfect conştientă că încalcă un precept divin, iar acest lucru o face să sufere. Dar continuă uneori să urască! Şi să sufere. Apetitul pentru amintiri Apoi, profesional vorbind, prin cercetările şi scrierile mele m-am apropiat de tot felul de concepte, precum frumosul, urîtul, oportunismul, fermitatea, pasiunea, linguşirea, dragostea, trădarea etc., dar nu m-am putut ataşa de ură, ca o categorie demnă de luare aminte, poate şi pentru că mi […]